Suport de curs la Asigurări

Capitolul 1: Notiuni teoretice privind asigurarile

1.1.Conceptul de asigurare

Productia bunurilor materiale a constituit dintotdeauna baza existentei si dezvoltarii societatii omenesti. Ca produs permanent si neintrerupt, productia de bunuri materiale presupune in mod sumar si obiectiv raporturi permanente de interconditionare intre om si natura prin intermediul cãrora anumite obiecte sunt desprinse din mediul lor natural si sunt apoi preluate in conformitate cu necesitatile oamenilor.

Desi omul a reusit sa patrunda tot mai adânc in tainele naturii, pe masura dezvoltarii stiintei si tehnicii activitatea sa economica, patrimoniul intreprinderii creatã de aceasta si chiar integritatea sa fizicã, existenta sa ca persoana, sunt amenintate de o multitudine de elemente, de o multitudine de fenomene ale naturii cum sunt cutremurele, inundatiile, alunecarile de teneren, grindina, inghetul si alte catastrofe.

Un eveniment sau o mie de evenimente de aceasta natura poate provoca pagube substantiale intr-o perioada scurta de timp. Importante pagube materiale pot fi provocate si prin activitatile oamenilor in mod premeditat sau independent de vointa lor, cum ar fi: pagube determinate de incendii, furturi, explozii, greve sau conflicte militare locale.

Agentii economici au cautat sa descopere si sa aplice diverse mijloace de protectie impotriva riscurilor generatoare de pagube, potentiale la care au fost expuse activitatile lor de productie si comercializare precum si persoanele care exercita asemenea activitati, omul in general. Mijloace menite sa asigure protectia impotriva riscurilor generate de fortele independente de vointa omului, de fapta altuia sau de insasi fapta lui se bazeaza pe :

Prevenire

Asistenta

Prevedere

Prevenirea – apare ca cel mai bun mijloc de protectie, daca permite suprimarea riscurilor. In societate s-a dovedit ca are destul de rar un efect radical, indeosebi cand riscurile sunt generate de fortele naturii.

Asistenta – este actiunea altuia si face parte din primele moduri de reparatie a daunelor. Asistenta este in general incerta si de cele mai multe ori insuficienta si nu poate repara decat partial si momentan punându-l pe cel asistat pe o pozitie de inferioritate.

Prevederea – caracteristica persoanelor amenintate implica prelevarea de resurse actuale pentru nevoi viitoare.

Asigurarea este forma cea mai reusita si mai eficienta a prevederii. Potrivit legii, 32 din 2000, asigurarea este operatiunea prin care un asigurator constituie pe principiul mutualitatii, un fond de asigurare, prin contributia unui numar de asigurati, expusi la producerea anumitor riscuri si ii indemnizeaza pe cei care sufera un prejudiciu pe seama fondului alcatuit din primele incasate, precum si pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activitatii desfasurate.

De cele mai multe ori riscul asigurat nu se produce in perioada de asigurare si paguba nu se materializeazã, cel care a asigurat protectia riscului este capabil sa acopere paguba si atunci cand aceasta s-a produs. Invers administrand riscul, prin intermediul asigurarii, orice paguba este suportata in comun de mai multe persoane neexecudandu-si impactul asupra unei singure pesoane fizica sau juridicã.

Implementarea in practica a principiului mutualitatii explica dezvoltarea dinamica a asigurarilor pe plan national si international in zilele noastre.

Asigurarea poate fi definita ca un acord de vointa (contract) intre asigurator si asigurat, prin care asiguratorul ofera asiguratului protectia pentru riscurile ce si le-a asumat obligându-se sa acopere asiguratului contravaloarea daunelor in caz de producere a acestor riscuri in schimbul platii de asigurat a unor sume de bani numita prima de asigurare.

Protectia riscului se constituie astfel intr-o marfa (un serviciu) care se vinde si se cumpara ca orice altã marfã pe o piata specifica numita piata mondiala a asigurarilor. Aceastã piatã este formatã din totalitatea pietelor nationale ale asigurarilor privite in interdependentã superioara a legãturilor lor.

O alta formã de protectie care se apropie de institutia asigurãrii din zilele noastre este “Autoasigurarea” care presupune creearea de catre fiecare persoana fizica sau juridica in parte a unor rezerve proprii care sa fie utilizate numai in cazul producerii evenimentelor generatoare de pagube pentru acoperirea acestora din urma. Autoasigurarea este denumita astfel impropriu deoarece nu indeplineste principiul mutualitatii, principii obligatorii in asigurare, aceastã formã de asigurare, desi bazatã pe prevedere este neeconomicã, greu realizabilã si insuficientã. Protectia a dovedit ca unitatile economice indeosebi cele mici si mijlocii si indiferent de forma de proprietate asupra mijloacelor de productie, ale posibilitatii materiale limitate, chiar si intreprinderile mari si foarte mari, din punct de vedere economic nu-si pot constitui rezerve atat de importante incât sã se considere la adãpostul oricãror consecinte materiale si financiare nefavorabile oricat de mari ar fi ele. Paguba prin dimensiunile sale, se poate dovedi mai mare decât fondul de rezervã acumulat pânã la momentul producerii acesteia, aceasta practicã s-a dovedit neeconomica intrucât priveazã agenti economici de fonduri foarte importante care ar putea fi folosite in mod eficient pentru dezvoltarea activitãtii curente. La scara macroeconomicã se dovedeste a fi mai mare suma fondurilor de rezervã decât necesitãtile reale de productie oferite de institutia asigurarii prind asigurarea fondului de asigurare.

1.2. Asigurarea sub aspect juridic, economic sau financiar

1. Abordarea juridica.

Abordarea juridicã este frecventatã si justificatã, intrucât asigurarea pentru a fi operantã trebuie sa capete formã juridicã, iar aceasta forma i-o conferã contractul care constituie “legea pãrtilor” precum si legea propriu-zisã care emanã de la puterea legislativã. Contractul de asigurare si legea cu privire la activitatea de asigurare in calitatea de izvor de drepturi si obligatii in materie de asigurari, se completeaza reciproc.

In Codul Civil Roman, definitia datã contractului de asigurare a suferit imbunatãtiri succesive. In conformitate cu prevederile art. 49 din reglementarea adoptatã in 1930, “prin contractul de asigurare intreprinderea de asigurare se obligã ca, in schimbul unei prime sa ia asupra sa un risc”. Potrivit dispozitiilor, art.57 din reglementarea adoptatã din 1971 “prin contractul de asigurare, asiguratul se obliga sã plãteascã o prima Administratiei Asigurarilor de Stat, iar aceasta ia asupra sa riscul producerii unui anume eveniment, obligandu-se ca la producerea evenimentului, sa plateascã asiguratului sau unei terte persoane denumita beneficiar, o indemnizatie – despagubire sau sumã asiguratã in limtele convenite”. Dupã renuntarea la monopolul statului in domeniul asigurãrilor exercitat prin Administratia Asigurarilor de Stat, a aparut necesitatea reformularii definitiei date prin legea contractului de asigurare.

Potrivit legii nr. 136 din 1995 “prin contractul de asigurare, asiguratul se obliga sa plateascã o prima asiguratorului, iar acesta se obligã ca la producerea unui anumit risc sã plãteascã asiguratului sau beneficiarului despãgubirea sau suma asiguratã, denumitã in continuare indemnizatiei, in limitele si la termenele convenite”. Referindu-se la definitia juridica a contractului de asigurare unii specialisti ce o gãsesc insuficient de semnificativã, propun ca aceasta sa fie completatã printr-o definitie tehnicã a operatiei de asigurare. Jerome Lambert – Faivre considerã cã “sub aspectul sãu tehnic care este fundamental, asigurarea este operatia prin care un asigurator organizând pe principiul mutualitãtii un numar mare de asigurati, expusi la producerea anumitor riscuri, ii indemnizeaza pe aceia dintre ei care sufera un sinistru, pe seama fondului comun construit din primele incasate.