Sistemul Osos

S1

1. Sistemul osos

Oasele sînt piese dure, solide, care, articulate între ele, formează sistemul osos (scheletul); ele reprezintă partea pasivă a aparatului locomotor.

Forma. în această privinţă, oasele pot fi clasificate în: lungi, late şi scurte, după raportul existent între cele trei dimensiuni: lungimea, lăţimea sau grosimea.

Oasele lungi formează scheletul extremităţilor şi la ele predomină lungi¬mea. Corpul unui os lung se numeşte diafizâ (fig. 22) şi este aproape cilindric. Cele două extremităţi, care sînt mai voluminoase, se numesc epifize.

Fig. 22— Reprezentarea schematică a structurii diafizei unui os lung.

Oasele lungi, ca dealtfel şi celelalte oase, prezintă suprafeţe de articulare cu oasele vecine, acoperite de cartilaj hialin şi supra¬feţe cu neregularităţi, creste şi apofize, pe care se face inserţia muşchilor.

Oasele late au două dimensiuni — lăţi¬mea şi înălţimea — mai mari decît grosimea; ele se găsesc la craniu, bazin etc.

Oasele scurte au cele trei dimensiuni aproape egale; se găsesc în regiunile cu mişcări variate, de mică amplitudine, dar care necesită o mai mare soliditate (verte¬brele, oasele carpiene, tarsiene etc).

în afara celor trei categorii principale mai există şi alte grupe de oase, cum sînt oasele pneumatice, care au în interiorul lor cavităţi pline cu aer (maxilar, frontal etc). Se găsesc şi oase care sînt aşezate în jurul articulaţiilor sau în grosimea unui tendon (rotula).

Fig. 23—Secţiune printr-un os lung.

1.1 Structura. în general oasele sînt alcătuite pe principiul: cu material puţin ma¬ximum de rezistenţă. Pe o secţiune longitudinală făcută într-un os lung (fig. 23) se observă la periferia diafizei periostul, o membrană conjunctivă vascularizată cu rol în creşterea osului în grosime şi refacerea ţesutului osos la nivelul unef fracturi. Dedesubt se găseşte os compact, iar spre interior, la nivelul diafizei, se găseşte un canal central. în interiorul epifizelor, în locul canalului central apar lame osoase care se încrucişează formînd osul spongios. Aceste lame formează structuri adaptate pentru rezistenţa la tracţiune şi presiune, fiind orientate pe direcţia solicitărilor mecanice.

Oasele late şi cele scurte au la periferie un manşon de ţesut compact ce aco¬peră osul spongios. Nu au canal central.

în spaţiile dintre lamele osului spongios se găseşte măduva roşie. în cana¬lul central se găseşte măduvă roşie numai la făt; la adult se găseşte măduvă galbenă.

Numai unele oase ale adultului mai conţin măduvă roşie cum ar fi verte¬brele, sternul, coastele, oasele coxale şi cele ce formează baza craniului. La bătrîni măduva devine cenuşie prin transformarea ei în ţesut conjunctiv fibros.

1.2 Dezvoltarea oaselor are loc prin procesul de osificare (osteogeneză). După originea lor oasele se pot împărţi în oase de membrană şi oase de cartilaj. Oasele de membrană trec în dezvoltarea lor prin două faze: faza de membrană conjunctivă şi faza de os. Osificarea de membrană (fig. 24) se produce astfel: într-o membrană conjunctivă tînără fibrele colagene dintr-un anumit centru de osificare se înmul¬ţesc şi se adună formînd fascicule. Celulele osoase tinere (osteoblastele) îmbracă aceste fascicule şi secretă oseina care le înglobează, iar prin mineralizarea ei se formează o lamelă osoasă. Osificarea înaintează (iradiază) de la centru către periferie. Procesul se repetă şi în alte centre de osificare, ce, prin fuzionarea lor, vor forma osul definitiv. Prin osificarea de membrană iau naştere oasele bolţii cutiei craniene, mandibula, clavicula etc.

Fig. 26— Dezvoltarea unui os lung:

1-7 — diferite etape ale dezvoltării: a — os compact periferic; b — centru de osificare dia-fizar; c — schiţa canalului medular; d —centru de osificare epifizar; e —cartilaj articular;

f —cartilaj de creştere.

După încetarea procesului de creştere epifizele rămîn acope¬rite cu un strat subţire de cartilaj hialin numit cartilaj articular.

Atît în diafiză cît şi în epifize osificarea începe în anumite centre de osifi¬care de la care se întinde pînă cuprinde tot osul. Rămîn cartilaginoase nişte discuri aşezate între epifiză şi diafiză prin care osul creşte în lungime. Aces¬tea se numesc cartilaje de conjugare sau de creştere în lungime şi celulele lor proliferează numai în partea dinspre diafiză. Cînd creşterea în lungime s-a terminat, în jurul vîrstei de 20—25 de ani cartilajele de creştere sînt înlocuite de os şi epifizele se sudează cu diafiză.

Procesele de osificare încetinesc progresiv dar nu se opresc niciodată. Sub acţiunea unor factori mecanici şi inflamatori se pot intensifica, aşa cum se în-tîmplă în cazul reparării oaselor de la nivelul unei fracturi.

Dezvoltarea şi creşterea oaselor este strîns legată de secreţia hormonului hipofizar de creştere, de hormonii tiroidieni, de unele enzime cu rol în calcifierea oaselor, de vitaminele A, C, D etc.

S2

2. Alcătuirea scheletului

Oasele, în număr de 223, legate între ele prin articulaţii, alcătuiesc scheletul (fig. 27). Ele se grupează în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor. Cea mai mare parte sînt perechi, cele neperechi fiind aşezate în pla¬nul de simetrie bilaterală a corpului.