Standarde de Descriere Arhivistică

1. Standardizarea – definiţii, istoric şi importanţă

În sensul său tehnic, standardul este o normă sau o cerinţă impusă printr-un document oficial, stabilindu-se astfel criterii, metode, procese şi practici uniforme. Standardele pot fi clasificate după tipologie (specificaţie standard, metoda de testare standard, procedură standard etc.), după valoarea de aplicare [standarde de drept sau de drept (de jure) sau standarde de fapt (de facto)], după disponibilitate (publice, private), după spaţiul geografic (naţionale, regionale sau internaţionale) .

Conform Ghidului ISO/CEI 2 din 1996, standardul este definit ca document, stabilit prin conses şi aprobat de către un organism recunoscut, care asigură, pentru uz comun şi repetat, reguli, linii directoare sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, cu scopul de a se obţine gradul optim de ordine într-un anumit context . Standardele trebuie să se bazeze pe rezultatele conjugate ale ştiinţei, tehnicii şi experienţei, fiind elaborate de experţi din domenii specifice şi să aibă drept scop promovarea avantajelor optime ale comunităţii . Standardele contribuie enorm la bunăstarea diferitelor aspecte ale vieţii. Deşi, de regulă, nu observăm aceasta, standarde se aplică peste tot şi cu cât mai complexă devine societatea globală, cu atât rolul standardizării creşte .

Procesul de standardizare îşi are originea în special în efortul de reconstrucţie de după Primul Război Mondial, concentrat asupra dezvoltării industriei grele şi a manufacturilor, în contextul unei producţii de masă pe cale de apariţie. Totuşi, primul pas a fost realizat în 1906, prin înfiinţarea Comisiei Internaţionale de Electrotehnică (IEC), continuându-se cu eforturile de concretizare a principalelor instituţii naţionale de standardizare în Olanda, Elveţia, Statele Unite şi Franţa, apoi, progresiv, la nivel internaţional prin crearea Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Standardizare (ISA) în 1926, care s-a concentrat asupra activităţilor de inginerie mecanică. ISA şi-a încetat însă activitatea în anul 1942.

O nouă etapă în procesul de standardizare debutează după cel de-al doilea război mondial, prin crearea ISO (Organizaţiei Internaţionale pentru Standardizare) în scopul „facilitării cooperării internaţionale şi unificării standardelor industriale naţionale” . ISO şi-a început oficial activitatea la data de 23 februarie 1947 la Geneva, în Elveţia, în urma înţelegerii organizaţiilor naţionale de norme din 25 de state .

În prezent, ISO este o confederaţie non-guvernamentală constituită sub forma unei reţele de institute naţionale din 203 de ţări, cu un secretariat general la Geneva, care dezvoltă cele mai multe dintre standardele din lume. În funcţie de calitatea lor de membru, aceste ţări se împart în trei categorii: ţări membre ale organizaţiei, care au drept de vot; ţări corespondente cu organizaţia, care nu participă la promulgarea standardelor; ţări observatoare, care plătesc o taxă redusă şi au dreptul doar de a urmării procesul de dezvoltare al standardelor. Institutele naţionale membre ISO reprezintă atât sectorul public cât şi cel privat, ceea ce permite atingerea unui consens asupra unor soluţii care privesc cerinţele variate ale societăţii . Principala activitate a ISO este de a elabora standarde internaţionale utilizate de orice tip de organizaţii industriale şi economice, de guverne şi organisme de reglementarea şi de evaluarea conformităţii, de furnizorii şi utilizatorii de servicii şi produse din sectoarele publice şi particulare, de public în general, în dubla calitate de consumator şi de utilizator. ISO colaborează cu partenerii săi CEI (Comisia Electrotehnică Internaţională) şi ITU (Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii) în standardizarea internaţională. Cele trei organizaţii menţionate au sediul la Geneva şi formează World Standards Cooperation (WSC) în vederea unei mai bune coordonări a activităţilor .

Deoarece ISO "International Organization for Standardization" ar avea acronime diferite în alte limbi, precum: OIS în română, IOS în engleză, OIN în franceză, fondatorii săi au ales ISO ca abreviere universală. Standardele ISO sunt numerotate, şi au un format de tipul: "ISO 99999:yyyy: Titlul", unde "99999" este numărul standardului, "yyyy" este anul publicării, şi "Titlul" descrie obiectul) .

Standardele ISO au următoarele însuşiri: contribuie la dezvoltarea, producerea şi furnizarea de produse şi servicii într-un mod cât mai eficient şi mai sigur; facilitează schimburile comerciale între ţări făcându-le cât mai echitabile; furnizează guvernelor o bază tehnică pentru sănătate, siguranţă şi legislaţia mediului; oferă progrese tehnologice şi practici de management; protejează, în general, consumatorii de produse şi servicii; furnizează soluţii la probleme comune .

Începuturile activităţii de standardizare în România datează din perioada premergătoare celui de al Doilea Război Mondial, primele standarde cu caracter naţional fiind adoptate în anii 1937-1938 în cadrul AGIR - Asociaţia Generală a Inginerilor din România. În anul 1948, a luat fiinţă Comisiunea de Standardizare, primul organism naţional de standardizare. După o serie de reorganizări ale acesteia, în 1970 a fost înfiinţat Institutul Român de Standardizare - IRS care a funcţionat până în anul 1998. De la această dată, organismul naţional de standardizare este Asociaţia de Standardizare din România – ASRO, astăzi membru cu drepturi depline al ISO, CEI (Comisia Electrotehnică Internaţională), CENELEC (Comitetul European de Standardizare pentru Electrotehnică), CEN (Comitetul European de Standardizare) şi membru observator al ETSI (Institutul European de Standardizare pentru Telecomunicaţii) .