CAPITOLUL I
IMPORTANŢA ŞI VEGETAŢIA PAJIŞTILOR
1.1 Importanţă clasificare, răspândire
1.2 Vegetaţia pajiştilor permanente
1.2.1 Graminee
1.2.2 Leguminoase
1.2.3 Ciperacee şi juncacee
1.2.4 Specii din alte familii botanice
1.1 Importanţă clasificare, răspândire
Starea actuală a pajiştilor din Romania este în general necorespunzătoare iar
producţiile care se obţin sunt mici, rareori depăşind 7-8 t/ha masă verde şi de o calitate
scăzută. Suprafeţe considerabile ocupate de pajiştile permanente reprezintă de fapt,
terenuri foarte slab productive, care din diferite motive nu au avut un alt mod de utilizare.
Astfel, putem considera că pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren acoperită cu
vegetaţie ierboasă alcătuită în cea mai mare parte din plante perene, ce aparţin diferitelor
familii botanice şi a cărei producţie este utilizată în alimentaţia animalelor, prin păşunat
sau cosit.
Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este dată de
multiplele roluri pe care le pot avea.. In acest context, pajiştile pot reprezenta:
- sursă importantă de nutreţuri suculente şi fibroase pentru animalele domestice; în
România, se apreciază că pajiştile permanente asigură circa 40% din masa verde şi
25% din fânul necesar alimentaţiei animalelor;
- habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice; în acest fel, alături de păduri,
pajiştile devin principalele ecosisteme ce asigură supravieţuirea speciilor respective;
- mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului; ierburile de pe pajişti au
însuşirea de a reţine cantităţi mari de apă şi de a spori infiltrarea acesteia în sol,
mergând până la oprirea totală a eroziunii;
- mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului; sub vegetaţia pajiştilor
naturale primare s-au format soluri fertile, datorită sistemului radicular fasciculat al
ierburilor care străbat straturile de la suprafaţa solului, legându-l într-o structură de
agregate şi îmbogăţindu-l în substanţă organică; bacteriile din nodozităţile
leguminoaselor contribuie la ridicarea fertilităţii solului prin fixarea azotului
atmosferic şi depozitarea lui în sol;
- sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă locuri de recreere; pajiştile
contribuie la conservarea unor ecosisteme naturale în scop ştiinţific, conservarea
speciilor în pericol, păstrarea unor frumuseţi naturale.
Clasificarea pajiştilor se poate face după mai multe criterii, cum ar fi: modul de
formare, modul de folosire, durata folosirii terenului ca pajişte, relieful pe care sunt
situate pajiştile etc.
După originea lor pajiştile sunt naturale şi temporare.
Pajiştile naturale sunt reprezentate de suprafeţe de teren pe care vegetaţia
ierboasă s-a instalat spontan. La rândul lor acestea se împart în pajişti naturale primare şi
pajişti naturale secundare.
Pajiştile naturale primare (pajişti naturale propriu-zise) sunt răspândite în
diferite regiuni ale globului unde factorii ecologici nu au permis formarea pădurilor.
Acestea sunt reprezentate de pampa argentiniană stepa rusească savana africană marile
câmpii americane cu ierburi scunde, preeria cu ierburi înalte, tundra nordică şi tundra de
altitudine, care ocupau suprafeţe imense şi unde sub învelişul lor ierbos s-au format soluri
4
negre, fertile şi adânci. În România, pajiştile naturale primare sunt reprezentate prin
ochiurile de stepă din sud-estul ţării şi prin pajiştile alpine, suprafaţa lor fiind de
aproximativ 100.000 hectare.
Pajiştile naturale secundare sunt formate pe locul fostelor păduri defrişate de
om, supuse în continuare influenţei activităţii omului şi factorilor naturali, fapt ce a dus la
o mare diversificare sub aspect floristic, reprezentând cea mai mare parte a pajiştilor
naturale. În ţara nostră pajiştile din această categorie sunt răspândite de la nivelul mării
până în etajul subalpin, pe o suprafaţă de peste 4,8 milioane hectare.
Datorită dezvoltării agriculturii şi a mijloacelor de producţie, intervenţia omului
în ecosistemele de pajişti naturale s-a accentuat progresiv şi fizionomia formaţiilor
respective este determinată de om şi animalele crescute de el. De aceea, numai pe
suprafeţe restrânse sau în rezervaţii naturale se mai pot întâlni formaţii de "pajişti
naturale". Ca atare, noţiunea de pajişte naturală rămâne fără acoperire şi cerinţele
pratotehnicii impun introducerea noţiunii de pajişte permanentă care defineşte toate
pajiştile pe care vegetaţia s-a instalat în mod spontan.
Pajiştile temporare, cunoscute şi sub denumirea de pajişti artificiale, pajişti
cultivate sau pajişti semănate, sunt suprafeţe de teren, de regulă arabile, care se
însămânţează cu specii furajere perene (graminee şi leguminoase) în amestec sau singure.
Pajiştile permanente şi temporare se folosesc prin păşunat, cosit (pentru fân sau
masă verde) şi mixt (alternând păşunatul cu cositul), fiind astfel împărţite în păşuni şi
fâneţe. Pentru păşuni, se rezervă pajiştile formate din specii cu talie mică şi mijlocie, iar
pentru fâneţe, pajiştile alcătuite din specii cu talie înaltă.
Răspândire. La nivel mondial, arabilul ocupă 1 447 509 mii ha (9,8%), pajiştile
permanente 3 361 733 mii ha (22,7%) iar pădurile 4 179 808 mii ha (28,2%), ceea ce
înseamnă că 60,7% este acoperită cu vegetaţie şi 39,3% este reprezentată de alte terenuri
(Production Yearbook., 1994).
USAMV Iasi
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
