Politica Agricolă Comună

Agricolă Comună (PAC) este printre primele politici comune adoptate de Uniunea

Europeană – pe atunci, Comunitatea Economică Europeană. Geneza ei a fost o reacţie la

problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial.

Argumente care au stat la baza PAC:

• Activitatea agricolă nu poate fi comparată cu alte activităţi economice. Producţia din acest domeniu provine din mai multe sectoare şi depinde de influenţe climatice şi cicluri biologice

• Greutăţile întâmpinate în încercările de a echilibra producţia agricolă, coroborate cu cererea constantă de hrană, ar putea duce la mari fluctuaţii de preţuri în cadrul Uniunii, dacă nu ar exista măsuri de reglare a pieţei.

• Fără protecţia corespunzătoare la graniţe, variaţiile de preţuri pe piaţa ar face să scadă preţurile comune şi ar duce, astfel, la mutări de producţie.

• din cauza numărului ridicat de regiuni mai puţin favorizate, măsurile pentru diminuarea deficientelor structurale sunt cu atât mai necesare, în scopul menţinerii nivelului de producţie şi a populaţiei

• Dezvoltarea rurală a fost din totdeauna un obiectiv important al politicii comune europene

Obiectivele şi principiile politicii agricole comune:

- creşterea productivităţii în agricultură prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea

- dezvoltării producţiei agricole şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă;

- asigurarea unui nivel de trăi echitabil pentru populaţia ocupată în agricultură, în special prin creşterea veniturilor individuale ale persoanelor din sectorul agricol;

- stabilizarea pieţelor;

- asigurarea unei aprovizionări constante cu produse alimentare;

- asigurarea aprovizionării consumatorilor la preţuri rezonabile.

PAC include următoarele principii:

- Unitatea pieţei(să se instituie preţuri comune şi reguli competiţionale, relaţii de schimb stabile şi să se adapteze regulile statelor membre privind problemele de ordin administrativ)

- Preferința pentru produsele comunitare

- Solidaritatea financiară

Politica agricolă structurală

Obiectivele unei astfel de politici au fost

• mărirea eficientei structurilor agricole;

• dezvoltarea zonelor rurale.

La nivel comunitar au fost adoptate următoarele măsuri:

1. Alocarea de fonduri compensatorii zonelor mai puţin favorizate

2. Promovarea investiţiilor Pentru a creşte competitivitatea şi eficientă fermelor, statele membre sunt împuternicite să asigure fonduri de investiţii pentru exploatarea agricolă. Aceste investiţii au ca scop:

a) creşterea calităţii producţiei;

b) adaptarea producţiei la cererea pieţei;

c) diversificarea capacităţilor de la fermă;

d) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă;

e) micşorarea cheltuielilor de producţie;

f) îmbunătăţirea condiţiilor de depozitare;

g) adoptarea de măsuri pentru protecţia mediului.

3. Îmbunătăţirea sistemului de prelucrare şi a structurilor de marketing. Obiectivele unor astfel de investiţii sunt:

a) reducerea cheltuielilor;

b) creşterea competitivităţii şi calităţii sistemului sanitar;

c) îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.

Anumite măsuri complementare:

Există trei categorii de programe adiţionale care sprijină reforma politicii agricole comune din 1992. Ca şi măsurile structurale, aceste programe trebuie să obţină aprobarea Comisiei, dar organizarea şi administrarea lor sunt lăsate în mare măsură la latitudinea guvernelor statelor membre.

a) Programele pentru protecţia mediului

b) Programele pentru pensionarea timpurie a fermierilor

c) Programe de reîmpădurire

Politica în domeniul concurenței (PC)

Politica în domeniul concurenţei este esenţială în realizarea unui cadru legislativ și instituțional care să descurajeze practicile comerciale restrictive(cartel, monopol).

Politica în domeniul concurentei se concentrează pe patru domenii principale de activitate (obiective) :

- eliminarea acordurilor intre firme, care au ca efect diminuarea concurenţei, şi a abuzurilor de poziţie dominantă (de exemplu, acorduri de stabilire a preţurilor intre firme concurente);

- controlul fuziunilor intre firme (de exemplu, fuziunea a două mari grupuri, care are ca rezultat dominaţia acestora asupra pieţei; orice concentrare, începând de la un anumit nivel, trebuie supusă aprobării Comisiei); Aspectele menţionate mai sus sunt cunoscute şi sub denumirea comună de “reglementari antitrust” .

- liberalizarea sectoarelor economice monopoliste (de exemplu, telecomunicaţiile, gazele şi electricitatea, transportul feroviar). În toate aceste domenii se urmăreşte o politică de liberalizare treptată.

- monitorizarea ajutoarelor de stat (de exemplu, interzicerea acordării de către stat a unor subvenţii pentru menţinerea în activitate a unei firme în cazul în care nu exista perspective de redresare a situaţiei acesteia).

Practici anticoncurențiale:

- acorduri de restricționare orizontală a concurenței:

a) cartelul pentru import și alte aranjament similare

b) cartelul pentru export și alte aranjament similare

c) cartelurile internaționale

- acorduri de restricționare verticală a distribuției (imposibilitatea furnizorilor externi să intre pe piața internațională)

a) cerințe exclusive

b) vânzări legate

c) loialitatea sau vânzarea pe bază de rabat

d) exclusivitatea teritorială

- abuzul de poziție dominantă (se manifestă atunci când, prin comportamentul său, o firmă influenţează structura sau gradul de concurenţă de pe piaţa respectivă, chiar şi în situaţia în care un asemenea comportament este rezultatul anumitor dispoziţii legislative.)

- fuzionările.