Floricultura

Floricultura - este ştiinţa şi ramura horticulturii care se ocupă cu studiul particularităţilor biologice, morfologice, ecologice, tehnologice cu modul de valorificare şi încadrare în ansamblul decorativ al plantelor floricole.

În categoria plantelor floricole sunt incluse specii de plante decorative prin frunze, flori, fructe, port sau alte caractere, plante în marea lor majoritate erbacee, la acestea se adăugă şi specii lemnoase originare din zonele calde ale globului şi care în condiţiile de climat temperat continental se cultivă în spaţii adăpostite fie tot timpul anului, fie cel puţin pe durata sezonului rece, Ex: ficuşii, trandafirul chinezesc.

O categorie aparte o reprezintă unele specii lemnoase, de regulă arbuşti adaptaţi la condiţiile din România care în mod obişnuit se cultivă în parcuri şi grădini, dar care pot fi folosite pentru obţinerea de ramuri înflorite sau tije înflorite, prin aplicarea unor tehnologii speciale cunoscute ca tehnologii pentru culturi forţate, ex: liliacul.

Importanţa culturii florilor:

- importanţă estetică;

- importanţă de ordin sanogen;

- importanţă de ordin educativ şi ştiinţific;

- importanţă economică, sursă importantă de venituri.

Utilizarea plantelor floricole în industrie:

- Industria alimentară – Ex: Rosa centifolia, Rosa damascena, Vanilla planifolia, Ananas ssp, Phoenix dactyliphera (curmalul), Opuntia, Laurus nobilis (dafin), Rosmarinus officinalis (rozmarin), Papaver somniferum.

Cu statut de coloranţi naturali: Calendula officinalis.

- Industria cosmetică;

- Industria detergenţilor, săpunurilor, parfumurilor – Ex: Polianthus tuberosa, Convallaria majalis (lăcrămioarele), Hyacinthus orientalis (zambilele), Lilium sp., trandafirii, Lavandula angustifolia (levănţică);

- Industria farmaceutică – Ex: Calendula officinalis (gălbenelele), Althea rosea (nalbă de grădină), Papaver somniferum, Digitalis purpurea (degeţel).

Istoric

– în anul 1939 se realizează prima expoziţie floricolă;

– în anul 1856 se înfiinţează prima grădină botanică din ţară la Iaşi;

– în anul 1865 Ion Ionescu de la Brad organizează o altă expoziţie de flori la Frumoasa;

– în anul 1867 Ion Ionescu de la Brad înfiinţează scoala agricolă şi silvică şi introduce ca disciplină de studiu floricultura;

– în anul 1869 Spiru Haret introduce floricultura ca disciplină în şcolile normale;

– în anul 1945 floricultura este disciplină de sine stătătoare la mai multe facultăţi;

– în anul 1947 se înfiinţează Institutul de Cercetare de la Vidra.

Clasificarea plantelor floricole:

A. După locul de cultură:

1. plante cultivate în teren neprotejat;

2. plante cultivate în spaţii protejate, ca plante la ghivece cultivate în solul serei.

B. După clasificarea botanică: reglementată de codul internaţional de nomenclatură botanică şi inclusiv pentru fiecare specie denumirea ştiinţifică din două cuvinte: primul cuvânt indică genul, cel de-al doilea indică anumite particularităţi distincte care detaşează fiecare specie din cadrul genului.

C. După durata ciclului de viaţă:

1. plante floricole anuale – sunt cele care îşi desfăşoară ciclul complet de viaţă într-un sezon de vegetaţie, respectiv în 6 – 8 luni, în acest interval de timp plantele înfloresc, fructifică, produc seminţe după care îşi încheie ciclul de viaţă.

În funcţie de cauzele pentru care ciclul de viaţă se întrerupe, putem distinge:

- anuale tipice – indiferent de condiţiile de mediu, după ce au înflorit, fructificat şi au produs seminţe plantele mor, Ex: Consolida (Delphinium) ajacis, Dimorphotica aurentiaca;

- anuale prin adopţiune – plante care în zona de origine sunt perene dar în condiţiile României se comportă ca anuale, ciclul lor de viaţă fiind întrerupt de temperaturile scăzute, Ex: Petunia hybrida, Begonia semperflorens;

2. plante floricole bienale – sunt plante care îşi desfăşoară ciclul de viaţă pe parcursul a 2 ani consecutiv, în primul an formează rozetă de frunze şi eventual boboci floriferi, iernează sub această formă şi în primăvara următoare sau la începutul verii din anul al doilea înfloresc.

- bienalele tipice – Ex: Lunaria biennis;

- bienalele prin cultură – plante care la origine sunt perene dar se cultivă după tehnologia bienalelor din motive ornamentale, având în vedere că la aceste plante înflorirea este favorizată de perioadele mai reci prin care trec plantele în stadiul de rozetă de frunze, Ex: Myosotis alpestris, Viola hybrida, Bellis perennis (părăluţe, bănuţei), Althea rosea (nalbă de grădină), Digitalis purpurea (degetar roşu).

3. Plante floricole perene – în condiţiile de câmp pot vegeta continuu, cu excepţia sezonului rece când intră în repaos dar prezintă diferite organe de rezistenţă la temperaturi negative; ele îşi reiau vegetaţia în anul următor.

D. După modul cum îşi transmit perenitatea:

- plante perene hemicriptofite – îşi transmit perenitatea prin intermediul mugurilor situaţi în zona coletului sau pe rădăcini, de regulă partea aeriană este distrusă din cauza temperaturilor scăzute dar rădăcina rezistă şi reface partea aeriană în primăvara următoare, Ex: Chrysanthemum indicum (tufănele), Chrysanthemum leucanthemum (margarete), Lavandula angustifolia (levănţică), Sedum sp., Aster alpinus;

- plante perene geofite – îşi transmit perenitatea prin intermediul organelor subterane specializate ca organe de rezistenţă, de depozitare a substanţelor de rezervă şi ca organe de înmulţire: bulbi, tuberobulbi, rizomi, tuberculi, rădăcini tuberizate.

Geofitele se împart în:

- geofite rustice – prezintă rezistenţă mare la temperaturi negative şi pot ierna în câmp, Ex: Tulipa gesneriana (lalea), Narcissus sp., Iris germanica, Lilium candidum (crinul alb), Lilium regale (crin regal), Hyacinthus orientalis (zambila);

- geofite semirustice – au sensibilitate mai mare la temperaturi negative, în condiţiile din România nu rezistă în câmp, toamna organele subterane ale acestor plante sunt recoltate, se depozitează în spaţii protejate la temperaturi pozitive şi în primăvara următoare sunt replantate, Ex: Gladiolus hybridus (gladiola), Dahlia hybrida, Polianthes tuberosa, Canna indica.