Agrochimie

Curs 1+2

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN CHIMIA ŞI MANAGEMENTUL NUTRIENŢILOR ŞI FERTILIZANŢILOR

1.1. GENERALITĂŢI

Lumea contemporană se confruntă cu numeroase contradicţii politice, economice şi sociale, dar este animată permanent şi de ideea de progres în scopul asigurării unei vieţi normale membrilor societăţii. Tendinţa de progres se manifestă în toate planurile activităţii umane, inclusiv în cel al ştiinţelor şi practicii agronomice.

Agricultura are o contribuţie majoră în dezvoltarea durabilă a economiei fiecărei ţări, ea nu constituie doar suportul pentru producerea biomasei, ori sectorul care asigură hrana omenirii, ci reprezintă însăşi baza existenţei vieţii pe pământ, dar în acelaş timp trebuie să-şi asume şi responsabilitatea protecţiei solului şi a altor resurse ale mediului înconjurător pe care le poate degrada. Numeroase statistici arată că, pe de o parte, populaţia globului este în continuă creştere, apreciind că până în 2050 se va ajunge la 9 miliarde locuitori, iar pe de alta, suprafaţa arabilă productivă este în continuă scădere, ajungând la 0,15 ha/persoană şi în 2150 la doar 0,10 ha/persoană (Lal, 1995). În România, pentru fiecare locuitor, în 1997, au revint, 0,65 ha teren agricol şi 0,41 ha/ locuitor teren arabil (Date I.C.P.A., 1997) iar în 2003, pentru fiecare locuitor, au revenit 0.68 ha teren agricol şi 0,43 ha teren arabil (Date I.C.P.A., 2003). În aceste condiţii, capacitatea globală de producere a hranei în agricultură va fi puternic afectată, presiunea exercitată de către polpulaţie va fi în continuă creştere, iar cerinţele şi nevoile de hrană vor deveni din ce în ce mai mari.

Rapoarte recente precizează că, datorită diferitelor forme ale poluării, degradării şi distrugerii într-un ritm accentuat a învelişului de sol, pe glob aproximativ un hectar de teren productiv este pierdut la fiecare şase secunde, multe ţări atingând deja valoarea limită a suprafeţei cu soluri arabile. În consecinţă, trebuie, să existe un interes major pentru tehnologii inovative, pentru sisteme de folosinţă durabilă a terenurilor agricole, care să prevină sau să micşoreze degradarea solului, să restaureze capacitatea productivă şi procesele vitale ale solurilor degradate.

Pe măsura acumulării acestor cunoştinţe, degradarea antropică este în continuă creştere, reperezentând un pericol evident pentru echilibrul ecologic al ecosistemelor.

Solul, este considerat un corp natural deosebit de important ce stă la baza agriculturii, care din punct de vedere agrochimic constituie principalul mediu fizico-chimic, chimic şi biologic de nutriţie pentru plante. Acest mediu nutritive complex care este solul, cu toate însuşirile sale legate de reacţie (pH), de cantităţile formelor bioaccesibile ale nutrienţilor, de mărimea însuşirilor de adsorbţie şi schimb ionic, particularizează solul şi ca mediu de aplicare a îngrăşămintelor şi amendamentelor. Caracteristica fundamentală a solului, care-l deosebeşte de roca mamaă din care a provenit este aceea de a fi mediu de viaţă al plantelor şi de a face posibilă obţinerea de producţii agricole, adică fertilitatea.

Fertilitatea solului este o însuşire complexă ce îl detaşează esenţial de materialul parental iniţial şi îi dă o funcţionalitate deplină ecosistemului în care acesta este parte componentă şi un factor determinant fundamental.

Obţinerea unor producţii agricole şi horticole superioare cantitativ şi calitativ, în contextul creşeterii şi menţinerii fertilităţii solurilor şi implicit al protecţiei reale a agroecosistemelor, reprezintă obiective majore ale agriculturii moderne.

În realizarea acestor obiective, folosirea corectă a îngrăşămintelor şi amendamentelor în tehnologia plantelor cultivate, este una dintre cele mai importante şi profitabile măsuri, care printr-un fundament ştiinţific şi un riguros control agrochimic şi tehnologic, modifică substanţial nivelul cantitativ şi calitativ al produselor agricole consumabile şi asigură o evoluţie favorabilă fertilităţii solurilor.

1.2. CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA MANAGEMENTUL NUTRIENŢILOR ŞI FERTILIZANTILOR

Obiectivele majore ale agriculturii moderne, atât pe plan naţional cât şi pe plan mondial, vizează la ora actuală obţinerea unor producţii agricole şi horticole superioare cantitativ şi calitativ, menţinerea şi sporirea fertilităţii solului şi implicit protecţia reală a agroecosistemelor.

In realizarea acestor obiective folosirea corectă a îngrăşămintelor şi amendamentelor, în fertilizarea plantelor, este una dintre cele mai eficiente şi profitabile măsuri, care fundamentată ştiinţific pe baza unui riguros control agrochimic şi tehnologic, influenţează substanţial nivelul cantitativ şi calitatea produselor agricole şi horticole consumabile şi asigură o evoluţie favorabilă fertilităţii solulurilor.

David şi Velicica Davidescu (1981) definesc îngrăşămintele ca „substanţe minerale sau organice, simple sau compuse, naturale sau obţinute pe cale de sinteză, care se aplică sub formă solidă sau lichidă, în sol, la suprafaţa lui sau pe plantă, pentru completarea necesarului de ioni nutritivi şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor agricole, a facilitării descompunerii resturilor organice, intensificării activităţii microbiologice şi a ridicării stării generale de fertilitate a solului, în scopul sporirii producţiei vegetale din punct de vedere cantitativ şi calitativ şi cu o perturbare minimă sau deloc a mediului ecologic”.

Cercetările efectuate în domeniul agrochimic, atât la noi cât şi pe plan mondial, scot în evidenţă faptul că îngrăşămintele (aplicate corect) reprezintă principalele mijloace agrochimice de sporire a producţiei agricole, pe de o parte şi totodată de sporire şi menţinere a fertilităţii solurilor, pe de altă parte.

Diferiţi autori din domeniul agronomic relevă faptul că, odată cu recoltele, exportul elemetelor minerale din sol este foarte ridicat, fapt ce determină sărăcirea solului în nutrienţi, fiind necesară o fertilizare corespunzătoare fie cu îngrăşăminte minerale sau organice (după un studiu agrochimic riguros) pentru a preveni acest fenomen.

Între aceste produse, îngrăşămintele minerale se obţin prin sinteză chimică sau prin prelucrarea unor roci naturale, iar cele organice rezultă ca produse reziduale din activităţi antropice (umane).