Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Poet, romancier, dramaturg, publicist, eseist, Camil Petrescu reușește, în perioada interbelică, să realizeze sincronizarea cu literatura europeană, atât prin cele două romane ale sale - „Ultima noapte de dragoste, întâia oapte de război”, „Patul lui Procust” -, cât și prin teoriiloe referitoare la această specie literară.

Camil Petrescu își expune ideile referitoare la arta scrisului în eseul „Noua structură și opera lui Marcel Proust”. Ideea de autenticitate este esențială în acest eseu. În noua literatură, atenția autorului trebuie să fie orientată spre instinct, spre inconștient.

Scriitorul consideră că absolut nu cunoaștem decât propriul eu. De aceea, Camil Petrescu își propune: Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti. Din mine însumi, eu nu pot ieși. Orice aș face, eu nu pot descrie decât propriile mele senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.

Se reproduc și replici de alți autori, se povestesc întâmplări la care naratorul nu a luat parte, dar aceste întâmplări sunt date ca atare. Naratorul nu pretinde decât că știe atâta cât știe orice om care trăiește în societate. Atenția se află concentrată asupra evenimentelor sufletești; la acest nivel sunt căutate situații dramatice.

Și la nivelul limbajului este căutată deliteraturizarea; intervine cunoscuta anticalofilie a lui Camil Petrescu, antipatia sa față de „scrisul frumos”, disprețul pentru „stil”.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Romanul a apărut în anul 1930, iar titlul inițial a fost “Proces verbal de dragoste si de război”. Ca surse de inspirație, romanul are la baza două experiențe: cea a tânărului sublocotenent Camil Petrescu, experiență ce a fost consemnată în jurnalul de război, iar cea de-a doua experiență este una erotică.

Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri, cu un număr mare de personaje, antrenate în conflicte puternice.

“Ultima noapte...” este un roman modern subiectiv, de analiza psihologica, prin temă, conflictul interior și prin utilizarea unor tehnici moderne ale analizei psihologice (introspecția, monologul interior).

Romanul “Ultima noapte...”este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu. Deoarece naratorul este protagonistul romanului, perspectiva narativă este subiectivă și unică. Acest punct de vedere unic și subiectiv, al personajului narator care mediază între cititor și celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele tot atâta cât știe și personajul principal.

Textul narativ este structurat în două părți precizate în titlu, care indică temele romanului și, în același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate (dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela), partea a doua urmărește experiența de pe front, în timpul primului război mondial.

Unitatea romanului este asigurată de unicitatea conștiinței care analizează efectele celor două experiențe în plan interior. Există două tipuri de conflict: cel interior, care se produce în conștiința personajului-narator Ștefan Gheorghidiu, și cel exterior, care pune în evidență relația personajului cu societatea (societate pe care o respinge, fapt ce justifică încadrarea personajului în categoria inadaptaților social).

Romanul debutează printr-un artificiu compozițional: acțiunea primului capitol, „La Piatra Craiului în munte”, este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărții I. Capitolul pune în evidență cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) și timpul narat (trecutul poveștii de iubire). În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Gheorghidiu asistă la popota ofițerilor, la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost achitat la tribunal. Această discuție declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela. Ca și la Proust, un eveniment exterior declanșează rememorarea unor întâmplări, dar spre deosebire de scriitorul francez, în romanul lui Camil Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic și analizate în mod lucid. Cu al doilea capitol, „Diagonalele unui testament” debutează retrospectiva iubirii dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela. Tânărul student la filozofie se căsătorește cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătușă. După căsătorie, cei doi soți trăiesc modest, dar sunt fericiți. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o moștenire pe care Gheorghidiu o primește la moartea unchiului său, Tache