Povestea lui Harap-Alb

Debutul și întreaga sa activitate literară sunt legate de Junimea. El nu și-ar fi descoperit vocația dacă nu ar fi asistat la ședințele Junimii, la îndemnul lui M. Eminescu. Opera sa, redactată între anii 1875- 1883, este redusă ca proporții, dar însemnată ca valoare, și cuprinde povești, basme, povestiri, o nuvelă (Moș Nechifor Coțcariul) și volumul Amintiri din copilărie.

POVESTEA LUI HARAP-ALB

Povestea lui Harap- Alb a fost publicată mai întâi în revista Convorbiri literare (1 aug. 1877), iar Eminescu reproduce basmul în ziarul Timpul, în mai multe numere succesive.

Basmul este o specie a genului epic, în versuri sau în proză, popular sau cult, în care sunt prezentate întâmplări fantastice realizate de personaje cu puteri supranaturale.

Se observă că subiectul basmului lui Creangă respectă tiparele basmului, cu competiția dintre bine și rău și comprimarea acțiunii, care străbate distanțele cu viteza vântului și a gândului.

Tema basmului este triumful binelui asupra răului. Motive narative specifice sunt: superioritatea mezinului, împăratul fără urmași, călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.

În linii mari, subiectul este următorul: Verde-Împărat îi cere fratelui său să-i trimită pe cel mai vrednic dintre nepoți ca să-l lase urmaș după ce n-o mai fi. Craiul, tatăl băieților, îi supune unei probe a curajului, la care nu rezistă decât mezinul. Acesta, povățuit de Sfânta Duminică, pe care o milostivise, își alege un cal năzdrăvan, care în aparență este o mârțoagă, și pleacă la drum, nu înainte de a asculta sfaturile tatălui său.

În ciuda povețelor, este păcălit de Spân, care-l face rob. Ajunși la casa lui Verde-Împărat, spânul se dă drept nepotul moștenitor și din orgoliu nemăsurat îl supune pe adevăratul nepot unor încercări deosebite, poruncindu-i, pe rând, să aducă sălățile din grădina ursului, pietrele nestemate din pădurea cerbului și pe fata împăratului Roș. Ajutat de felurite personaje, povățuit de cal, Harap-Alb se descurcă în toate împrejurările.

În final, impostorul este demascat și pedepsit și, după câteva peripeții care ne prelungesc emoțiile, eroul este răsplătit, primind binecuvântarea împăratului Verde, împărăția și pe fiica împăratului Roș.

Așa cum se poate observa, întâlnim toate trăsăturile basmului popular: eroul trebuie să treacă mai multe probe, este ajutat de animale fantastice (crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, calul vorbitor), de ființe fabuloase (Ochilă, Setilă, Gerilă), de oameni înțelepți (Sfânta Duminică). Apar lucruri magice (apa vie, apa moartă), cifre simbolice (trei feciori de împărat, trei încercări). Probele prin care trece eroul sunt numeroase și au semnificații multiple. Destoinicia fiilor e probată mai întâi de crai, deghizat în ursul de la pod; este o probă a bărbăției/ a calităților războinice, condiție inițială, obligatorie pentru cei care aspiră la tronul împărătesc. O altă probă este rătăcirea în pădurea- labirint, simbol ambivalent, loc al morții și al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă și va începe alta. Ajunși la curtea împăratului Verde trece alte trei probe, iar în timpul ultimei (vizita la împăratul Roș)- încă o serie: proba focului (casa de aramă), proba pământului și a apei (în timpul ospățului), alegerea macului de nisip, straja nocturnă la odaia fetei și prinderea fetei, transformate în pasăre, ghicitul fetei (motivul dublului). Decapitarea eroului este ultima treaptă și finalul inițierii, având semnificația coborârii în Infern/ a morții inițiatice.

Și la nivel formal se poate observa prezența formulelor inițiale (Cică era odată într-o țară), mediane (ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este) și finale (Și a ținut veselia ani întregi, și acum se mai ține încă; cine se duce acolo be și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și rabdă).

Meritul lui Creangă este că, prin poveștile sale, a scos basmul din circuitul folcloric și i-a dat un alt statut. Respectând schema tradițională, Creangă devine original prin abundența detaliilor specifice, prin insistența asupra aspectului particular, prin nuanțarea mișcărilor, a gesturilor, a vieții sufletești. În felul acesta, personajele și acțiunile lor nu mai sunt schematice, ci capătă individualitate, devin de neconfundat.

Eroul, deși seamănă cu Făt- Frumos din alte basme, nu este lipsit de individualitate psihologică și morală. El plânge când îl dojenește părintele său, este păcălit de Spân pentru că era boboc de feliul lui la trebi de aiestea, se dovedește slab de înger și fricos ca o femeie când se duce în grădina cerbului, se olicăiește de belelele în care îl vâră Spânul etc.

Suferințele prin care trece Harap-Alb nu sunt simple aventuri; ele au o funcție educativă, pregătesc un conducător. Întreaga aventură este una inițiatică. Concepută ca un lung șir de peripeții și încercări le care este supus un tânăr pentru a-și dovedi vrednicia, curajul, puterea și înțelepciunea, povestea cuprinde o idee morală fundamentală: aceea că binele și adevărul triumfă în ciuda tuturor piedicilor, că meritele omului sunt prețuite și răsplătite. Privit din această perspectivă, eroul, Harap- Alb, este un personaj simbolic, reprezentând binele care are menirea de a pedepsi răul.

Numele personajului reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap) de origine nobilă (Alb), iar sugestia cromatică alb- negru, traversarea unei stări intermediare (inițierea), între starea de inocență, naivitate (negru) și învierea spirituală a celui ce va deveni împărat (alb).

Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are și rolul inițiatorului, este un rău necesar. De aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca inițierea eroului să se fi încheiat.

Așa cum am precizat, specific basmelor culte este modul în care se individualizeză personajele. Cu excepția eroului, al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură dominantă. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăși ai eroului, se ironizează defecte umane (frigurosul, mâncăciosul etc.), dar aspectul lor grotesc ascunde bunătatea și prietenia.

Specifică basmului cult este împletirea narațiunii cu dialogul și descrierea.

Registrele stilistice popular, oral și regional conferă originalitate limbajului, care diferă de al naratorului popular prin specificul integrării termenilor, al modului de exprimare.