Odă în metru antic

Introducere

Poezie a maturitatii depline, " ODA IN METRU ANTIC ", apare in anul 1883, in editia princeps a "Poeziilor" lui M. Eminescu. Initial, textul a fost o oda dedicata lui Napoleon (prima versiune din 1873-1874). A suferit apoi numeroase metamorfozari; de la 13 strofe ale variantei din 1879 au ramas cinci strofe in forma definitiva (1881-1882). In varianta finala, textul a devenit o oda a singuratatii, a instrainarii ireversibile a omului de geniu.

In studiul "Eminescu si clasicismul greco-latin", D.Murarasu se referea la "ucenicia la scoala antica" pe care poetul o face prin traduceri si exercitii de versificatie peste care suprapune propria experienta sufleteasca, devenind astfel "un desavarsit asimilator al tehnicii maestrului si o data cu originalitatea spirituala a lui Eminescu triumfa in limba noastra si arta antica in una din formele cele mai pure."

Tema

Poezia exprima atitudinea lirica a creatorului romantic.

Continutul

Poezia evoca starea de suferinta si invoca nepasarea, in formula consfintita a odei clasice. Eul liric, aflat intr-o ipostaza de nefericire existentiala, isi defineste starea si isi exprima cu patos dorinta de a o depasi.Oda (in metru antic)", ca mai toate poeziile eminesciene, a cunoscut un proces indelungat de elaborare, care cuprinde sapte variante inaintea formei finale. Punctul de plecare l-a costituit ,,Oda pentru Napoleon", avand initial unsprezece strofe, care ulterior, in urma unui ,,proces de subiectivare si concentrare" (Perpessicius), are cinci catrene, cu elemente de elegie erotica, meditatie si ruga de mantuire. In succesiunea de variante se modifica tema, tonalitatea lirica si dimensiunea poemului: de la titanism la geniu, de la erou la poet si apoi la om, de la imaginea vanitatii Cezarului la imaginea poetului suferind din iubire si apoi la ruga de mantuire a omului, de la adresarea directa (discurs liric la pers. a II-a) la monolog (confesiunea la pers. I), de la tonalitatea de oda la aceea elegiaca. Poemul pastreaza insa titlul, metrul antic si cateva motive centrale: singurateatea, indiferenta, nemurirea, visul.

Titlul este sugestiv ,,o creatie in sine" (Paul Cornea) concentrand toate semnificatiile simbolice si filosofice ale textului, oda fiind un poem dedicat zeilor, eroilor, personalitatilor avand tonul trimfal, retoric. Structural, datorita dispunerii timpurilor verbale, poezia infatiseaza un ciclu existential complet, in patru secvente poetice: atitudinea contemplativa din trecut (strofa I), intalnirea cu experienta fundamentala (strofa a II-a), prezentul trairii (strofele III-IV), proiectia in viitor si ruga (strofa a V-a).

Strofa I, primul vers, ,,Nu credeam sa-nvat a muri vreodata", sintetizeaza atitudinea fundamentala a poemului prin structura si semnificatie. Poetul simte aparteneta la ordinea cosmica prin atitudinea contemplativa cand moartea, departe de om fiind, pare inexistenta. Aceasta atitudine contemplativa, ,,Ochii mei naltam visator la steaua singuratatii", fiind de natura romantica, regimul verbal de imperfect, timp al evocarii proiectand naratiunea in ,,illo tempore".

Strofa a II-a este marcata de perfectul simplu care dinamizeaza actiunea, poetul aflandu-se sub semnul unei emotii puternice datorata de intalnirea neasteptata cu iubirea, ,,Cand deodata tu rasarisi in cale-mi", care produce un dezechilibru sufletesc. Pierderea echilibrului inseamna si pierderea de sine, de unde si aparitia suferintei ,,dureros de dulce" care distruge sentimentul de aparteneta la Marele Tot, astfel poetul se lasa cuprins de iubire si de voluptatea mortii.

Strofa a III-a exprima patima devoratoare a eului poetic pentru femeie, desi mitologia antica ofera exemple de chinuri fizice la care sunt supusi eroii mitici Nessus si Hercul, din pricina intrigii unei femei. (Hercules - incitat de sotia sa, Deianira, impotriva centaurului Nessus - il ucide. Cu ultimele puteri, Nessus o sfatuieste pe Deianira sa-si imbrace sotul intr-o camasa muiata in sangele lui, care se dovedeste inveninat si inflamabil, astfel ca Hercule moare in chinuri cumplite. incercand sa-si scoata camasa de pe trup, o smulge odata cu carnea, suferinta mortii fiind astfel ingrozitoare). Tot astfel, sufletul poetului este mistuit de patima erotica, pe care o simte chinuitoare pana in strafundurile eului liric, focul ce-1 arde nu