O scrisoare pierdută

I.L.Caragiale se regăsește între marii clasici ai literaturii române, alături de Ion Creangă, Mihai Eminescu și Ioan Slavici. Opera sa cuprinde proză scurtă („Momente și schițe”) și piese de teatru (drama „Năpasta” și comediile „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „D’ale carnavalului”, „Conu Leonida față cu Reacțiunea”). I.L.Caragiale este un scriitor realist care înfățișează moravurile societății românești din secolul al XIX-lea

Realismul este un curent literar care se manifestă în secolul al XIX-lea și se caracterizează prin fidelitatea reprezentării realității, obiectivitate, caracter critic/spirit satiric în redarea aspectelor sociale (spre exemplu, parvenitismul, lăcomia etc.). Scriitorii realiști se îndreaptă spre viața socială, reprezentând omul ca produs al mediului în care traiește.

Comedia este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care are ca scop să trezească râsul spectatorilor prin surprinderea moravurilor, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate. Are un final fericit și, adeseori, un scop moralizator.

În comedia O scrisoare pierdută, Caragiale își alege personajele din rândul marii burghezii provinciale unde instinctul parvenirii este mai puternic decât în lumea mahalalei. Dar, ca și în celelalte comedii de moravuri, conflictul de natură politică nu ia proporții, având o dimensiune caricaturală, de bâlci, pentru că în final interesele se armonizează, fiecare obținând în mai mică sau mai mare măsură ce și-a dorit, măgulindu-și astfel orgoliul. Tema ilustrată de piesă este dorința de parvenire în plan politic. În piesă există două vechi motive literare, al triunghiului conjugal și al obiectului rătăcitor dintr-o posesie în alta, susceptibil de a schimba destinul personajelor.

Textul este împărțit în patru acte, structura subiectului fiind repartizată astfel: expozițiunea se găsește în primul act, intriga și dezvoltarea acțiunii în al doilea și al treilea, iar punctul culminant și deznodământul în actul al patrulea.

Acțiunea se petrece la sfârșitul secolului al XIX-lea, în „capitala unui județ de munte”, pe fondul unei campanii electorale. Numele orașului nu este precizat pentru a da faptelor prezentate un caracter de generalitate; astfel, I.L.Caragiale arată că asemenea fapte pot fi regăsite în orice loc din țară.

Campania electorală dă naștere unui conflict între Nae Cațavencu, aflat în opoziție și aspirant către o carieră politică, și grupul conducerii locale (format din Ștefan Tipătescu și Zaharia Trahanache) care îl propune candidat pe Farfuridi. Pentru a-i forța să-l propună în locul lui Farfuridi, Cațavencu recurge la șantaj, folosind o scrisoare de dragoste trimisă Zoei Trahanache de către Tipătescu. Scrisoarea fusese găsită de cetățeanul turmentat și subtilizată de la acesta de către Cațavencu. Zoe, speriată de scandal, va face presiuni asupra lui Tipătescu și a lui Trahanache și îi va convinge să îl susțină pe Cațavencu.

În spiritul timpului, Caragiale apelează la tehnica loviturii de teatru. Când toate păreau rezolvate, de la București se cere trecerea pe lista candidaților a unui necunoscut, Agamemnon Dandanache.

Conflictul de interese atinge punctul maxim în actul al treilea, în timpul ședinței de numire oficială a candidatului, cele două grupuri adverse ajungând să se încaiere. Cu acest prilej Cațavencu își pierde pălăria în care era ascunsă scrisoarea și cetățeanul turmentat o restituie Zoei.

Dandanache, sosit de la București, își dezvăluie strategia politică, aceeași cu a lui Cațavencu, dar la un nivel și mai înalt de ticăloșie. Ni se dezvăluie acum în întregime semnificația titlului; acesta se referă atât la scrisoarea găsită de Cațavencu, cât și la instrumentul de șantaj al lui Dandanache.

Nae Cațavencu, fără scrisoare, se simte dezarmat și schimbă tactica parvenirii, arătându-se încântat de decizia luată. În final toată lumea se împacă, micile neînțelegeri dispar ca prin farmec, Dandanache e ales în unanimitate și discursul în cinstea lui e ținut de însuși Cațavencu.

Sursele comicului întâlnite în această piesă de teatru sunt diverse, intenția autorului fiind de a satiriza defectele omenești puse în evidență pe fundalul campaniei electorale.

Comicul de situații este rezultat din fapte neprevăzute, dar și din prezența unor grupuri neobișnuuite (cuplul Farfuridi - Brânzovenescu). Au loc încurcături comice (spre exemplu, Dandanache încurcă pe Tipătescu cu Trahanache), coincidențe și repetiții (scrisoarea este pierdută și găsită succesiv).

Comicul de moravuri vizează atât viața de familie (triunghiul conjugal Zoe - Trahanache - Tipătescu), cât și viața politică (șantajul, falsificarea listelor electorale, satisfacerea intereselor personale).

Comicul de caracter reiese din contrastul dintre ceea ce vor să pară personajele și ceea ce sunt ele în realitate (contrastul dintre aparență și esență). Spre exemplu, Cațavencu vrea să pară cetățean onest, patriot, preocupat de binele obștesc. În realitate este necinstit, șantajist, urmând propriul său interes.

Comicul de limbaj este realizat prin multiple modalități: deformări lexicale (famelie, bampir), ticuri verbale (ai puțintică răbdare); nonsensul (după lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani)

Comicul de nume este bine reprezentat, acestea fiind formule rezumative ale caracterelor personajelor - Cațavencu provine de la substantivul cață, sugerează pe cel care vorbește mult și este viclean.