Luceafărul

Poemul "Luceafarul" reprezinta, in contextul intregii noastre poezii nationale, si nu numai al celei eminesciene, fara nici o indoiala, expresia absoluta, testamentara, pe care o atinge, in ascensiunea ei necurmata, gandirea poetica si filozofica a lui Eminescu.

Trecand prin numeroase variante succesive, din anii berlinezi ai poetului, 1872-1874, cand manuscrisele lui atesta inceputul, Luceafarul este finisat abia in 1882, cand Eminescu il citeste, partial, in sedintele "Junimii", in asistenta lui Maiorescu. Dar, in forma lui definitiva, poemul este publicat, in aprilie 1883, in Almanahul Societatii Academice Social - Literare "Romania juna", din Viena.

Punctul de plecare al lui Eminescu in Luceafarul este - dupa propria-i marturisire - basmul popular, muntenesc, "Fata in gradina de aur", pe care il prelucreaza in versuri, insa pastreaza doar anumite elemente, precum cadrul si ideea dragostei, cea peste fire, dintre o pamanteana si o fiinta nemuritoare.

Poem romantic, construit pe tema destinului omului de geniu intr-o lume marginita si meschina, incapabila de a l intelege si ostila acestuia, Luceafarul este, in acelasi timp, un poem desavarsit al iubirii ideale, pe care poetul a cautat-o cu sete nestinsa toata viata, inaltandu-se inspre ea necontenit, ca o vapaie din propria-i mistuire.

Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Formula ,,A fost odata ca-n povesti / A fost ca niciodata" atrage atentia cititorului asupra sensului alegoric al poemului. Luceafarul este o alegorie pe tema geniului, dar in acelasi timp pune problema depasirii conditiei umane. Timpul este unul mitic, anistoric, un timp magic in care isi face aparitia fata de imparat. Portretul ei, realizat de asemenea dupa modelul popular, este sintetizat de epitetul ,,o prea frumoasa fata". La inceput, ea reprezinta ipostaza angelica a femeii din lirica eminesciana, punandu-se accentul pe unicitate si puritate: ,,Si era una la parinti / Si mandra-n toate cele, / Cum e Fecioara intre sfinti / Si luna intre stele."