La steaua de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii romane. Prin tot ce a creeat, el a produs un efect de modelare profound si de durata. A facut ca toata poezia acestui secol sa evolueze sub auspiciile genului sau.

Cunoscuta poezie filozofica " La steaua " explica printr-un mecaanism cosmic elucidate de stiinta moderna si disparitia iubirii, avind tema de baza " filozofia vietii" iar idea " valoarea existentiala a omului in raport cu dimensiunea temporala". Comparatia alegorica a sentimentului de dragoste cu un fenomen ale mecanicii cosmice produce nostalgia contemplarii spatiilor stelare " La steaua care a rasarit /E-o cale atit de lunga/Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii san e ajunga. Poetul figureaza marile translatii din spatiu cosmic, in contaratimp cu perceptia umana limitata. Care poate intelege numai consecintele vizibile, nu cauzalitatea deplina a fenomenelor, inclusive ale trairilor umane "Poate de mult s-a stins in drum/In departari albastre/ Dar raza ei abia acum / Lucii vederii noastre". Maretia undei iubiri trecute , neintelese are durerea tulburatoare al unui spectacol cosmic asezat sub semnul paradoxal " Icoana stele ice-a murit /Incet pe cer se sue/ Era pe cind nu sa zarit / Azi o vedem si nue".Amorul, ca steaua , ce intre timp s-a stins imaginea primita fiind numai a unui spatiu mort, se supune acelorlasi legi transcendente. Iubirea sentiment de origine divina, emanatia a unui eros extins. In scara cosmica, poate trimite in lumea de jos, numai reflectarea tarzie a unui amintiri "Lumina stinsului amor/Ne urmareste inca." Starea de spirit a eului liric este cuprinsa de sentimente profunde de cugetare, meditatie , reflectie asupra problemelor existentiale, intr-u motivarea sensului existentei. Sugestia universului identic se bazeaza in primul rind pe motivul "stelei" si al " luminii" care semnifica acel corp ceresc supus la meditatie in pofida problemelor existentiale.