Imitandu-l pe Einstein, fizicianul (vezi teoria rela?ti?vitatii) si pe Uli?sse, Odi?seul, care si-a in?cordat arcul in sala de piatra a petitorilor fru?moasei Pene?lopa, Nichita Stanescu a in?cer?cat sa indoaie lu?mina "ca pe o ramura a carei singura ra?mura era soarele". O ima?gine titanica si energetica a fortei spi?ri?tuale pe care Nichita o ravnea.
Uneori astfel de ambitii pot fi fatale, caci ea, lumina, "se clintea doar atat cat sa ma azvarle cu tampla de pietre". Si-atunci, se cauta alte poteci, opuse. Se son?deaza reversul luminii - intunericul, noaptea, somnul si vi?sele, pornind de la ideea: "in?tu?necand intunericul, iata por?tile luminii" (Haiku, vol. Epica magna, 1978).
Deodata, ochiul din frunte devine un "lac negru" (uleiul negru al viselor de noapte). Dupa suprimarea dis?cer?namantului incepe o cala?torie fascinanta spre interior. Mai in?tai "soarele cade falfaitor", "teii ca?deau peste um?brele lor", "mainile-mi cadeau peste pietrele line", "pleoa??pele cadeau pes?te cercuri stra?vechi". Caderea se pre?lungeste pana in adancul pamantului mai intai, unde totul colapseaza ca intr-o "gaura neagra" a universului, ca la sfarsitul lumilor ("Aici nu e loc niciodata, nu e loc, nu e loc / chiar timpul intra-n timp / ca doua oglinzi paralele"). Ca?latoria spre centrul pamantului e o inedita sondare a viitorului, a ce va fi.
La a doua incercare (tot neizbutita) de a incorda lumina, "arcul ei destins deodata / ma azvarli in sus". Ca?latoria astrala e o intoarcere spre zorii uni?ver?sului, spre in?ceputuri, spre mater?ni?tatea lumilor. Lumina nu mai are tai?ne; de acolo de sus se vede to?tul limpede, cum "lumina ta?ie haosul si-l umple / cu chipuri, cu imagini, cu seminte, / pe care-n tre?cere le-a smuls / din coaja-al?bastra-a glo?bului". Te?ma aratului si a semintelor e tratata pe larg in A unspre?zecea elegie, unde aflam ca "noi suntem se?min?tele".
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.