Flori de Mucigai

"De la Mihai Eminescu, poezia lirica romaneasca n-a cunoscut o alta realizare mai de seama, marcata de o originalitate mai puternica si cu repercusiuni mai intinse asupra intregului scris literar al vremii decat acele legate de opera lui Tudor Arghezi. [.] Renovarea liricii romanesti,smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a poetului Luceafarului, este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca din al doilea deceniu al secolului nostru." [1]

Dupa volumul de povestiri intitulat "Poarta neagra", aparut in 1930, ciclul "Flori de mucigai", publicat in 1931, pare sa reprezinte consecinta lirica a aceleiasi experiente de viata - scurta perioada de detentie, intre anii 1918-1919, din motive politice, in inchisoarea de la Vacaresti. Unitar, sub aspect tematic, ciclul arghezian reuneste versuri

care evoca, prin imagini de o mare forta sugestiva, lumea stranie, dezolanta si contradictorie a universului carceral.

In poemul care prefateaza ciclul, imprumutandu-i titlul, Arghezi isi previne cititorul ca versurile sale nu sunt efectul unei revelatii, ca in ele nu trebuie cautata "slova de foc", metafora care, in "Testament", sugera implicarea gratiei divine in actul de creatie. Poetul propune o noua arta poetica, anuntata inca din "Testament", arta caracterizata de unitate. Prin denumirea ciclului, ca si a primei poezii, se incearca o analogie la

"florile de gheata", a caror estetica sugereaza lumina, ordine, rationalitate, simt geometric; oximoronul de ecou baudelairian "Flori de mucigai" se constituie astfel in opozitie cu cele de gheata, asociindu-se cu intunericul, umezeala, dezordinea, diformul, irationalitatea, insa evidentiind si creatia infaptuita intr-o stare de singuratate si claustrare. Imaginea derutanta, contradictorie sugereaza de fapt o lume a valorilor alterate, pervertite. Este lumea inchisorii in care viata este reprimata, mortificata, pentru a ispasi ceea ce oamenii considera a fi o crima. Scrijelirea peretelui cu unghia reprezinta o conditie materiala, deci total improprie actului de creatie, acesta realizandu-se cu truda si durere. Absenta harului divin este afirmata insistent, prin repetarea negatiei intr-o enumeratie, al carei rost este de a situa sub accent fondul omenesc al actului poetic, act care s-ar fi produs: