Enigma Otiliei

George Călinescu se încadrează în seria personalităților românești de tip enciclopedic, spirit polivalent, critic și istoric literar, romancier, poet, dramaturg, își desfășoară activitatea la sfârșitul perioadei interbelice și începutul perioadei contemporane. Scrie volume de versuri („Poezii”,”Laudă lucrurilor”), romane („Cartea nunții”,”Enigma Otiliei”,”Bietul Ioanide”), lucrări de critică și istorie literară („Istoria literaturii române de la origini până în prezent”).

O trăsătură importantă a prozei călinesciene este adoptarea metodei balzaciene (tehnica narativă de fixare a caracterelor în timp și spațiu, descrierea minuțioasă a cadrului, a arhitecturii clădirilor, a vestimentației personajelor, lipsa de idealizare, motivul moștenirii, al paternității).

Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri, cu un număr mare de personaje, antrenate în conflicte puternice.

Enigma Otiliei este un roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste, aparținând prozei interbelice. De asemenea, este un roman social și citadin.

În intenția autorului, cartea trebuia să se numească Părinții Otiliei, ceea ce reflectă ideea balzaciană a paternității; pentru că fiecare dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca niște părinți. Autorul schimbă titlul și deplasează accentul de la nucleul epic al romanului, la imprevizibilul eroinei și la tehnica modernă a reflectării poliedrice prin care este realizat personajul Otilia.

Expozițiunea este realizată în metoda realist-balzaciană: situarea exactă în timp și spațiu, veridicitatea susținută prin detaliile topografice, descrierea străzii în manieră realistă, finețea observației și notarea detaliului semnificativ.

Caracteristicile străzii și ale casei lui moș Costache sunt surprinse din perspectiva personajului Felix, care caută o anumită casă. Familiarizarea cu mediul prin procedeul restrângerii treptate a cadrului, de la stradă, la casă, la interioare, la fizionomia și la gesturile locatarilor (tehnica focalizării), este o modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor din acest spațiu, prin reconstituirea atmosferei. Pentru Balzac, o casă este un document sociologic și moral. Strada și casa lui moș Costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenția de confort și bun gust a unor locatari bogați și realitate: inculți (aspectul de kitsch , amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciți (case mici, cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii clasice), delăsători (urme vizibile ale umezelii, impresia de paragină). Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu și fondul cultural.

Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezente în odaia în care este introdus. Sunt realizate portrete fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare și fizionomice care sugerează trăsături de caracter, și este prezentată în mod direct starea civilă, statutul în familie, elemente de biografie.

Intriga se dezvoltă pe două planuri narative principale care se întrepătrund: istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu și destinul tânărului Felix Sima. Primul plan urmărește lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii lui moș Costache, un rentier avar, care o crește în casa lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenția de a o înfia. Sora bătrânului, Aglae Tulea, se opune adopției pentru că vede în Otilia o concurentă la moștenire. Din familia Tulea mai fac parte: soțul - Simion Tulea - și cei trei copii - Olimpia, Aurica și Titi. În această familie pătrunde Stănică Rațiu pentru a obține avere (zestrea Olimpiei). El va fura banii bătrânului, provocându-i moartea.

Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la București pentru a studia medicina, locuiește la tutorele său (moș Costache) și trăiește o iubire adolescentină pentru Otilia.

Planurile secundare completează imaginea societății citadine. Romanul are și aspectul de frescă socială, deoarece sunt supuse observației și criticii aspecte ale familiei burgheze (relația dintre părinți și copii, relația dintre soți, căsătoria, orfanul).

Istoria moștenirii include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moș Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia), al doilea destramă familia Tulea. Conflictul erotic privește rivalitatea adolescentului Felix și a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei. Caracterul de frescă e dublat de caracterul de bildungsroman: imaginea societății constituie fundalul pe care se proiectează formarea/maturizarea unui tânăr care, înainte de a-și face o carieră, trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie.

Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal (într-o seară de la începutul lui iulie 1909) și spațial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moș Costache, a interioarelor), prezintă principalele personaje, sugerează conflictul și trasează principalele planuri epice.

Finalul este închis prin rezolvarea conflictului și este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache, de către intrusul din familia Giurgiuveanu, în diferite momente ale existenței sale (adolescență și aproximativ 10 ani mai târziu: după război).

Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a III-a (nonfocalizată). Viziunea dindărăt presupune un narator obiectiv, detașat, care nu se implică în faptele prezentate, dar în Enigma Otiliei condiția impersonalității este încălcată prin comentariul unui savant, așa cum observa criticul literar Nicolae Manolescu.

Succesiunea secvențelor narative este redată prin înlănțuire (respectarea cronologiei faptelor), completată prin inserția unor micronarațiuni în structura romanului. Unele secvențe narative se realizează scenic (capitolele I și al XVIII-lea), prin dispunerea personajelor, prin spontaneitatea dialogului, notarea gesturilor, a vestimentației etc. (precum în indicațiile scenice).

Descrierea ocupă un loc important în proza realistă; atât descrieri ale spațiilor (strada, arhitectura, decorul interior), cât și ale vestimentației. Prin notarea detaliului semnificativ, descrierea devine mijloc de caracterizare indirectă a personajelor. Întâlnim și descrieri de tip romantic - descrierea Bărăganului, care reprezintă o proiecție a realității în fantastic.