Caracterizare Vitoria Lipan

I. Încadrare în context și în operă

Mihail Sadoveanu este unul dintre principalii reprezentanți ai perioadei interbelice, alături de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau George Călinescu. Se impune în literatura română ca prozator, prin romanele Zodia Cancerului, Baltagul, Frații Jderi sau Creanga de aur, dar și prin povestirea în ramă Hanu Ancuței. Se observă în proza lui Sadoveanu o preferință pentru tema istoriei și pentru omul eroic, instituirea unei lumi arhaice care se conduce după legi străvechi sau construcția unor romane ample, epopeice.

Romanul Baltagul reprezintă opera care marchează etapa de maturitate a autorului și una dintre puținele opere din literatura română care pun în centru un personaj feminin puternic. Vitoria Lipan, personajul principal al romanului, este o femeie din satul Măgura, de pe Valea Tarcăului, căreia i se întâmplă o dramă: soțul ei, plecat de mai mult timp la Dorna după niște oi, nu se mai întoarce. Ea redă imaginea omului arhaic, a cărui existență este ghidată de legi străvechi. Pe final, în la praznicul de la înmormântarea lui Nechifor, Vitoriei i se acordă și rolul de narator în cadrul poveștii aluzive prin care reface sceneriu uciderii soțului ei.

Sensurile profunde ale romanului sunt redate de dimensiunea simbolică a operei. Ilustrativă în acest sens este relația Vitoriei cu fiul ei, Gheorghiță, personaj secundar al romanului. Ca singur fiu, lui Gheorghiță îi revine responsabilitatea preluării destinului familiei. Dispariția neașteptată a tatălui lasă în familia Lipan un spațiu gol care trebuie umplut rapid, dacă e ca aceasta să nu se destrame. Este motivul pentru care Vitoria îl ia în călătorie și pe Gheorghiță. Astfel, asistăm de-a lungul romanului la un complex proces de maturizare. Nesigur și sfios, Gheorghiță va evolua până la final în bărbatul puternic de care mama sa are nevoie.

II. Dimensiunea socială și morală (prezentarea dimensiunii sociale și morale prin raportare la conflictele operei)

Din punct de vedere social, Vitoria este prezentată în primul rând ca reprezentantă a comunității din care face parte. Ea reprezintă tipul muntencei, al femeii din satul tradițional de munte, individualizându-se printr-o fire puternică, credință și spiritul conservator. Spiritul conservator este ilustrat de conflictul care se naște între ea și Minodora, fiica sa, un conflict între generații. La baza sa se află aversiunea pe care Vitoria o arată față de lumea modernă. Ea reacționează dur față de fiica sa, care se lasă atrasă de mirajul lumii moderne: „Îți arăt eu coc, valț și bluză ( )! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de acestea - și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu”. Lipsa de încredere în fata ei o determină în cele din urmă pe Vitoria să o lase la mănăstire.

Din punct de vedere moral, Vitoria este un personaj care nu evoluează. O parte dintre trăsăturile morale care o caracterizează (firea puternică, credința, spiritul conservator) sunt consecința mediului din care provine. Se individualizează însă prin inteligență și voința ei supraumană. Acestea sunt evidențiate de conflictul principal al operei, cel cu cei doi ciobani munteni, conflict care se materializează abia pe final. În satele prin care trece, Vitoria adună indicii ale trecerii lui Nechifor pe care le pune cap la cap, refăcând cu exactitate traseul parcurs de soțul ei. Prin spirit de observație, intuiție, viclenie, ea descoperă osemintele soțului ei într-o râpă, apoi, reușește să îi pedepsească pe cei doi criminali și să răzbune astfel moartea soțului.

III. Evidențierea trăsăturilor personajului (vor fi alese 2 trăsături din cele 4 prezentate)

Incipitul romanului scoate în evidență zbuciumul interior al eroinei, care este încercată de o foarte puternică stare de neliniște. Temerile sale sunt întărite de un vis prevestitor care îi accentuează spaima că ceva rău s-a întâmplat soțului. Ea îl visează pe Nechifor trecând o apă către asfințit, semn rău care o umple de gânduri negre. Treptat, echilibrul moral al eroinei se destramă. Nu se prăbușește, însă, ci găsește resurse interioare pentru a porni într-o călătorie pe urmele soțului ei. Ilustrativă este secvența hotărârii călătoriei. Dispariția tatălui lasă un loc liber în familia Lipan. Semnele destrămării se văd în amenințările la siguranța familiei: casa este vizitată de hoți pe care Vitoria îi alungă cu pușca, iar Minodora este atrasă de mirajul lumii moderne. Dacă nu se organizează rapid în jurul unui alt bărbat, atunci familia este pândită de pericolul destrămării. Acesta este motivul pentru care Vitoria hotărăște realizarea unei călătorii pe urmele lui Nechifor în care îl ia alături și pe fiul ei, Gheorghiță. Inițial aceasta ar fi dorit să îl trimită pe băiat singur, căci rânduiala tradițională impune fiului să calce pe urmele tatălui, iar femeii i se interzice să părăsească granițele satului. Răspunsul sfios al flăcăului o dezamăgește, semn că acesta este nepregătit, lipsit de experiență: „îl văzu sfios și nesigur; pe când ea era plină de gânduri, de patimă și durere”. Starea de neliniște pe care o trăiește femeia, redată în text printr-o metaforă formidabilă: „bănuiala care intrase într-însa era un vierme neadormit”, îi impune realizarea călătoriei. Soluția pe care o întrevede ține de un ritual al inițierii: Vitoria își va asuma rolul de inițiator pentru că, deși este o femeie, este omul matur, cu experiență, iar lui Gheorghiță îi va reveni rolul de inițiat: „Totuși va găsi un mijloc ca mintea ei să ajute și brațul lui să lucreze”. Ea îi dă de înțeles băiatului că absența tatălui trebuie suplinită de el și că este necesar ca acesta să renunțe la a mai fi un copil: „înțelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăți bărbat. Eu n-am alt sprijin și am nevoie de brațul tău”. Gheorghiță resimte, ca orice copil, în mod tragic această responsabilizare prematură: „Pentru o tinereță ca a lui cade grea sarcina gospodăriei. Și maică-sa asta s-a schimbat. Se uită numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică”. Ca să îi clarifice acest lucru, Vitoria îl supune la o primă probă, lupta cu troianul de zăpadă din ajunul călătoriei. Biruindu-l, băiatul înțelege că acesta este începutul unei noi vieți, aceea de bărbat. Zâmbetul femeii din final devine semnul că băiatul își ia rolul în serios și că a găsit în el sprijinul de care are nevoie pentru a izbândi.

Vitoria este o femeie credincioasă, a cărei spiritualitate îmbină elemente de origine creștină cu elemente precreștine. Din nevoia de a găsi răspunsuri la întrebările care o macină, ea caută sfat atât la preotul Dănilă, cât și la baba Maranda, vrăjitoarea satului. Credința în visul prevestitor îi spune mai multe Vitoriei despre soțul ei decât sfaturile preotului care o sfătuiește să nu creadă în astfel de semne. Acesta este momentul în care cerurile se deschid și Pământul și Cerul comunică, iar Vitoria îl interpretează corect și înțelege că soțul ei a murit. Totodată, înainte de a pleca în călătoria pe urmele lui Nechifor, Vitoria trece printr-un ritual de purificare. Ea postește timp de douăsprezece vineri la rând, se împărtășește și nu uită să treacă pe la mănăstire unde cere ajutorul sfintei Ana. De altfel, de-a lungul călătoriei, Vitoria se lasă ghidată de o realitate sacră, astfel că reușește să refacă atât traseul parcurs de soțul ei, cât și scenariul crimei, deși nu a fost prezență acolo

Una dintre trăsăturile morale fundamentale ale eroinei este firea puternică. Călită în mediul aspru al satelor de munte, ea moștenește mare parte din trăsăturile muntenilor: oameni aspri, tăcuți, încercați de greutățile vieții. Posesoarea unei voințe de fier, Vitoria pornește într-o călătorie pe urmele soțului, la care puține femei s-ar încumeta. Ideea nu o descumpănește. Găsește în ea suficientă putere astfel încât să depășească bănuiala care îi rodea liniștea interioară, aceea că soțul a murit. Pentru ea, călătoria reprezintă pătrunderea într-o lume necunoscută, motiv pentru care este privită în permanență cu suspiciune. Mai mult, până în momentul descoperirii osemintelor lui Nechifor, Vitoria nu se exteriorizează niciodată, aceasta și pentru că îl are alături pe Gheorghiță pe care nu vrea să îl descumpănească. Ea nu ezită să obstacolele pe care îl întâlnește în cale și nu dă înapoi până când nu își atinge scopurile. Același lucru îl cere și de la fiul ei pe care îl testează, supunându-l la diverse probe. Biatul înfruntă de unul singur troienele, coboară în râpa în care se găsea tatăl său mort. Idealul spre care este împins este acela al comunității din care face parte. Gheorghiță va evolua până pe final către firea puternică a muntenilor.