Prefigurările Sfintei Cruci în Vechiul Testament

1. Vechiul Testament pedagog spre Hristos

Revelaţia divină a cunoscut două etape principale: cea a Vechiului Testament, în care în diferite „chipuri şi împrejurări” (Evrei 1, 1-2), Dumnezeu s-a descoperit în primul rând poporului Israel pe care l-a chemat şi l-a îndemnat în acelaşi timp să imite sfinţenia Creatorului, şi cea a Noului Testament care a constituit descoperirea prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Prin întruparea Mântuitorului Hristos nu numai că se desăvârşeşte revelaţia ci se realizează o sfinţenie absolută într-o persoană divino-umană. De la ântâia carte a Vechiului Testament persoana Mântuitorului se vede anunţată ca un fir roşu de-a lungul istoriei, până ce se arată lumii ca Fiu al lui Dumnezeu. Biografia Mântuitorului nu se face numai după modelul evangheliştilor, ci şi după acea schiţă trasată de Duhul, care a grăit prin profeţi .

Toată descoperirea cea din urmă este cuprinsă în legea cea dintâi, de la atomul abia creat şi până la sfârşitul misionarismului lui Hristos, pentru că Vechiul Testament este întâia expresie a revelaţiei scrise şi prin urmare izvorul prim al tuturor dogmelor dumnezeieşti, pe care nu numai le anticipează ci contribuie mult la pătrunderea lor.

Pentru a înţelege şi a evalua corect Noul Testament, el trebuie privit în strânsă legătură cu Vechiul Testament. Din necunoaşterea sau neluarea în seamă a raportului adevărat dintre Vechiul şi Noul Testament s-au născut multe erori de ordin exegetic, şi nu numai.

Nedumeriri privitoare la valoarea, dar mai ales la obligativitatea Legii au existat chiar din timpul Sfântului Apostol Pavel. Astăzi sunt două extreme: unii resping pur şi simplu întreg Vechiul Testament, socotindu-l nefolositor după apariţia celui Nou, ori considerându-l ca un simplu document istoric al poporului, care priveşte istoria, credinţa şi situaţia politico-socială a poporului ales; alţii încearcă să impună unele dispoziţii vechi testamentare. Trebuie însă să ţinem seama că Vechiul Testament este cuvânt înainte la Noul Testament şi, ca urmare, el poate fi înţeles numai în legătură cu cel Nou, după cum spune şi Fericitul Augustin: „Novum Testamentum in vetere latet, vetus in Novo patet” .

Odată cu întruparea Domnului Hristos, revelaţia se desăvârşeşte, dar nu trebuie să uităm că Dumnezeu nu a vorbit şi nu s-a revelat prin Fiul Său decât după ce, aşa cum menţionează epistola către Evrei, S-a revelat progresiv: „După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri şi în multe chipuri a vorbit părinţilor noştri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei 1, 1-2).

Revelarea treptată a lui Dumnezeu se vede din aproape toate cărţile Vechiului Testament. Revelaţia vechitestamentară n-a fost însă numai progresivă, ci şi foarte diversă ca formă de exprimare şi ca perioade de timp. Astfel, fiecare profet face o prezentare proprie gradului său de timp. Astfel, fiecare profet face o prezentare proprie gradului său de descoperire prin Duhul, de percepere şi redare a mesajului divin. Descoperirea creaţiei s-a făcut în timpul lui Adam; lui Osea i se descoperă dragostea nemărginită a lui Dumnezeu pentru om; la Isaia descoperim sfinţenia Sa absolută; la Ieremia Noul Legământ (Ieremia 31, 31-34); la Iezechiel legea şi jertfa cea mare; naşterea Fiului din Fecioară pentru noi (Isaia 7, 14) precum şi patimile sale (Isaia cap. 53) le prezintă prorocul Isaia; locul naşterii lui Mesia este descoperit de Miheia (Miheia 5, 1-2), iar timpul acestor evenimente este arătat la Daniel (Daniel 9, 24-25).

Din felul în care fiecare profet surprinde anumite aspecte legate de pesroana lui Mesia, se constată o mare diversitate de conţinut şi chiar de spaţiu al revelaţiei .

Despre adevăratul raport dintre cele două Testamente ne vorbeşte cel Nou, care spune că Vechiul Testament este făgăduinţă, imagine şi umbră iar Noul Testament este împlinire: „Nimeni să nu bage vină pentru mâncare sau băutură sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 17).

Întradevăr, inspiratorul şi autorul cărţilor unui Testament ca şi al celuilalt, este Dumnezeu însuşi care cu înţelepciune a dispus ca Noul Testament să fie ascuns în cel Vechi, iar cel Vechi să fie descoperit în cel Nou. Amândouă Testamente sunt părţi integrante ale aceluiaţi plan divin, urmărind mântuirea omenirii, cu deosebirea că în Vechiul Testament mântuirea este prevestită, iar în cel nou este realizată.

Aproape toate cărţile Vechiului Testament mărturisesc direct dau indirect despre Iisus Hristos. De multe ori, Domnul Hristos, în cuvântările Sale face aluzie la texte din Vechiul Testament, pentru a le arăta ascultătorilor că în persoana Sa se împlinesc cele profeţite despre Mesia: „cercetaţi scripturile, căci voi socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică. Şi acelea sunt care vorbesc despre Mine” (Ioan 5, 39; I Petru 1, 10).

Deşi Vechiul Testament are caracter prefigurativ, fiind umbra celor viitoare (Coloseni 2, 17) şi învăţător spre Hristos (Galateni 3, 24), el îşi are totuşi importanţa sa.

Alături de Noul testament, Vechiul Testament face parte din iconomia neamului omenesc. Scripturile Vechiului Testament ne arată cum Dumnezeu, din mare sa iubire faţă de om, a pregătit mântuirea întregului neam omenesc, alegându-şi după voia Sa proprie şi liberă un popor căruia i-a făcut nişte promisiuni.

După încheierea legământului cu Avraam (Facere 15, 18) iar mai târziu cu Moise şi cu întreg poporul Israel, Dumnezeu s-a revelat prin cuvânt şi prin fapte minunate poporului ales, ca unicul Dumnezeu viu şi adevărat: „Ascultă Israele Domnul Dumnezeul nostru este Unul” (Deutenorom 6, 4). Ca niciun alt popor, Israelul a trăit experienţa căilor lui Dumnezeu spre oameni, căci Dumnezeu Însusşi a vorbit profeţilor, ca aceştia la rîndul lor să-i lămurească pe concetăţenii lor să observe Legea divină şi să fie astfel mărturie printre neamuri (Psalmi 21, 28-29; Ieremia 3, 17). Iconomia mântuirii vestită dinainte, propovăduită şi explicată de autorii sfinţi, apare în cărţile Vechiului Testament ca adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu . De aceea cărţile Vechiului Testament de inspiraţie divină au o valoare veşnică: „toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea ce vin din scripturi, să avem nădejde” (Romani 15, 4).

1. Sfânta Scriptură, Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 1999

2. Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Bucureşti, 1972

3. Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Învăţătura despre sfânt şi sfinţenie în Vechiul Testament, Iaşi, 1993

4. Pr. Ioan Mircea, Prefigurările Crucii în Vechiul Testament şi semnificaţia lor în tradiţia cultică creştină, în Studii Teologice, 1969, nr. 3-4

5. Pr. Prof. Dr. Petre Semen – Pr. Ilie Măcic Puică, Aşteptând mântuirea, Iaşi, 1999

6. Pr. Prof. Dumitru Radu, Îndrumări Misionare, Bucureşti, 1986

7. Diac. Asist. Emilian Corniţescu, Prefigurările Sfintei Cruci în Vechiul Testament, în Ortodoxia, 1975, nr. 3

8. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Crucea în teologia şi cultul Bisericii Ortodoxe, în Ortodoxia, 1975, nr. 3

9. Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, „Crucea şi înnoirea creaţiunii în învăţătura ortodoxă” în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, LXX(1976), nr. 7-8

10. Pr. C. Buzdugan, „Sfânta Cruce în lumina învierii”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, L11 (1976), nr. 1-2

11. Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, „Ontologia Vechiului Testament” în Mitropolia Banatului, XXIV (1974), nr. 4-6

12. Pr. C. Buzdugan, „Sfânta Cruce în lumina învierii”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, L11 (1976), nr. 1-2

13. Sf. Chiril al Ierusalimului, „Catehezele”, partea I, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943

14. Pr. Prof. Galeriu Constantin, „Învăţătura creştină despre Sf. Cruce”, în Ortodoxia, XXX (1978), nr. 3

15. Diac. Petre David, „Înălţarea Sf. Cruci” în Mitropolia Olteniei, XXVIII (1976), nr. 3-4

16. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 2, Bucureşti, 1978

17. Pr. Prof. Nicu Petrescu, „Cuvânt catehetic despre Sfânta Cruce” în Mitropolia Ardealului, XXIX, 1979, nr. 10-12

18. Pr. Prof. Nicolae Neaga, „Facerea, text şi scurte note explicative” în Seria Teologică, Sibiu, 1945

19. Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, „Dialogul cu iudeul Trifan”, trad. Olimp Căciulă, Bucureşti, 1941

20. „Scrieri, partea I”, în P.S.B., trad. Pr. D. Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, Bucureşti, 1982