Elementele structurii organizatorice

1.1 Structura organizatorică

Funcţia de organizare constã în acţiuni şi decizii manageriale din care rezultã crearea unui set stabil de funcţii (posturi) şi a relaţiilor dintre ele. Stabilitatea acestui set de funcţii şi relaţiile dintre ele reprezintã douã componente din definiţia structurii organizatorice şi, totodatã, unul din avantajele pe care aceasta le oferã.

Elementele de bazã ale oricãrei structuri organizatorice în cadrul firmei sunt reprezentate de funcţii deţinute de oameni. Felul în care angajaţii îşi îndeplinesc sarcinile, precum şi cerinţele pe care trebuie sã le satisfacã sunt consecinţe ale deciziilor şi acţiunilor manageriale. Prin tehnici de analizã a postului, managerii pot sã determine specificul şi relaţiile dintre funcţii. Aceste elemente combinate cu factorii de mediu şi caracteristicile individuale creazã condiţiile determinante pentru obţinerea performanţei profesionale.

Sistemele de conducere ale unei întreprinderi reprezintă totalitatea elementelor componente şi a relatiilor dintre acestea, structurate într-un anumit cadru organizatoric în care se desfăşoară procesele de conducere ale activităţii în ansamblul său.Sistemul de conducere al unei întreprinderi şi componentele sale se prezintă astfel:

1. structura de conducere 2. structura de producţie Structura de conducere (funcţională) reprezintă ansamblul membrilor de conducere şi al compartimentelor (tehnice, economice şi administrative), modul de constituire şi grupare al acestora, precum şi relaţiile dintre ele, necesare desfăşurării corespunzătoare a procesului

managerial şi de execuţie. La rândul său, structura de conducere cuprinde structura organizatorică şi sistemul informaţional.

Structura de producţie (operaţională) reprezintă ansamblul unităţilor de producţie, control şi cercetare (secţii, ateliere, formaţii de lucru, locuri de muncă), mărimea şi amplasarea lor pe teritoriul întreprinderii şi legăturile ce se stabilesc între ele.

Structura de producţie este structurată în 4 componente şi anume:

- structura informală,

- metodele şi tehnicile de conducere utilizate,

- stilurile de conducere

- metodele de fundamentare şi transmitere a deciziilor.

Elementele care formează cadrul organizaţional sunt decisive pentru existenţa, funcţionarea şi dezvoltarea întreprinderii. Structura organizatorică este definită ca ansamblul persoanelor, al subdiviziunilor organizatorice şi al relaţiilor dintre acestea astfel constituite încât să asigure premisele organizatorice adecvate realizării obiectivelor prestabilite. Scopul ei este sã reducã sau sã uniformizeze incertitudinea privind comportamentul salariaţilor.

Din perspectivã managerialã, structura presupune numeroase scopuri. Mai întâi, ea clarificã compartimentele şi sarcinile posturilor individuale, precum şi responsabilii de realizarea sarcinilor. În al doilea rând, clarificã ierarhia organizaţionalã, adicã cine este superiorul şi cine este subordonatul. În al treilea rând, clarificã canalele de comunicare. Comunicarea se desfãşoarã între compartimente şi posturile definite.

În final, structura organizaţiei permite managerilor sã aloce resurse cãtre obiectivele definite în prin plan. Structura unei întreprinderi prezintã trei caracteristici principale: specializare, coordonare, formalizare. Specializarea pune problema gãsirii modului de definire a activitãţilor. De cele mai multe ori, structura trebuie sã ţinã cont simultan de mai multe cãi de

specializare pentru că, specializarea indicã gradul de divizare şi omogenitate a muncii în compartimentele firmei.

Coordonarea se bazeazã pe viziunea piramidalã a structurii care a fost enunţatã încã de la începutul secolului de Henry Fayol prin câteva principii simple ce îşi pãstreazã valabilitatea şi în zilele noastre. Relaţiile verticale superior-subordonat sunt completate cu mecanisme ce favorizeazã relaţiile orizontale: comisii, formaţii de muncã etc.

Ierarhia asigurã coordonarea, urmãrind liniile verticale determinate de specializarea principalã (conducerea strategicã, conducerea tacticã, conducerea operaţionalã).

Sistemele complementare funcţioneazã atunci când apare necesitatea coordonãrii unitãţilor cu preocupãri asemãnãtoare, care au fost izolate prin specializarea principalã. Aceste elemente au fost redate într-o manierã sinteticã în schema Jay Galbraith din fig. 3.4.