Îmbinarea comunicării verbale cu cea non-verbală

ARGUMENT

Comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale. Comunicarea a fost definită ca o formă particulară a relației de schimb între două sau mai multe persoane, între două sau mai multe grupuri care are ca elemente esențiale relația dintre indivizi sau dintre grupuri, schimbul, transmiterea și receptarea de semnificații, modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajați.

Comunicarea umana se ocupa de sensul informației verbale, prezentata în forma orala sau scrisa și de cel al informației non verbale, reprezentata de paralimbaj, mișcările corpului și folosirea spațiului.

Noțiunile de limbaj, limbă, comunicare au mai multe sensuri, fiind considerate polisemantice. Aceasta se datorează faptului că fiecare noțiune prezentă este foarte complexă, dar și faptului că fiecare din aceste noțiuni- comunicare, limbă, limbaj - sunt studiate de mai multe discipline științifice (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica), care aduc propriile lor perspective de abordare, nu întotdeauna identice sau măcar complementare.

Principala problemă pe care o presupune studiul noțiunii de comunicare este aceea a stabilirii conținutului și a mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis.

- comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legatură unii cu ceilalți, în mediul în care evoluează;

- în procesul de comunicare, prin conținutul mesajului se urmărește realizarea anumitor scopuri și transmiterea anumitor semnificații;

- orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată

(acțiunile verbale și nonverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se înțelege dincolo de cuvinte) și intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui

- orice proces de comunicare se desfășoară într-un context, adică are loc într-un anume spațiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o re-lație de strânsă interdependență;

- procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare, o dată inițiată, are o anumită evoluție, se schimbă și schimbă persoanele implicate în proces;

- procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, o dată transmis un mesaj, el nu mai poate fi „oprit“ în „drumul“ lui către destinatar.

La cele enumerate mai putem adăuga:

- în situații de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid și o sferă mai mare de cuprindere;

- semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare, cât și între receptorii aceluiași mesaj;

- orice mesaj are un conținut manifest și unul latent, adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ.

In lucrarea de fata am prezentat principalele elemente componente ale comunicarii nonverbale, punând accent pe semnificatia interpretarii fiecarui element astfel:

CAPITOLUL I

COMUNICAREA - GENERALITATI

1.1 Notiuni introductive

Într-un sens foarte larg, comunicarea desemnează orice proces prin care o informație este transmisă de la un element la altul, aceste elemente fiind de natură:

- biologică(comunicațiile în sistemul nervos), - tehnologică (procedeele de telecomunicații) - socială.

Teoria generală a comunicării studiază caracteristicile și relațiile dintre factorii de ordin general care facilitează transferul unei cantități de informații de la un obiect la altul și, pe baza utilizării unor metode operaționale, recomandă căi de stabilire a unor regimuri optime de circulație a informației în cadrul diferitelor tipuri de sisteme.

„Comunicarea interumană se bazează pe un ansamblu de procese psihomotorii specific umane, limbajul, în care un loc deosebit revine componentei conștiente, gândirii. Această formă de comunicare se poate realiza și prin utilizarea unor mijloace nonverbale cu funcție de semnalizare, atitudini posturale, mimico-gestică, sunete nonverbale, etc Conform modelului comunicațional al psihicului uman, sugerat de teoria comunicării, întreaga activitate psihică este concepută ca o rețea de comunicare informațională, în ordine interspecifică (cu alții, cu lumea) și infraspecifică (cu sine, între subsistemele sistemului psihic individual).”

Dacă ne referim la comunicarea specific umană, ea reprezintă „liantul indivizilor dintr-o colectivitate, ce oferă posibilitatea cunoașterii opiniilor acestora, a omogenizării sub aspectul psiho-social, asigurând funcționarea normală a colectivului, indiferent de natura și mărimea sa.”

În accepțiunea sa generală, comunicarea reprezintă un mod de manifestare a gândurilor și sentimentelor cu ajutorul vorbirii, scrierii, gesturilor, mimicii, în scopul de a te face ințeles.

În accepțiuni speciale, comunicarea poate însemna o intervenție orală în fața unui auditoriu; un mesaj care este transmis pe linie ierarhică într-o organizație; o relație bidirecțională între subiect și agent într-o situație pedagogică; un mijloc prin care indivizii scapă de singurătate printr-un schimb cu semenii lor; un schimb de informații între doi corespondenți prin intermediul unui canal de transmisie, etc.

Etimologia cuvântului vine din cuvântul latin communicare având sensul „a pune în comun”.

Cea mai simplă schemă a procesului de comunicare a fost propusa încă din anul 1934 de Karl Buhler în lucrarea ,,Die Sprachtheorie” .

Pâinișoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Ed. Polirom, Iași, 2004.

Jinga, I. ; Istrate, E., Manual de pedagogie, Ed. All, București, 1999.

Dinu, M., Comunicarea: repere fundamentale, Ed. Științifică, București, 1997.

Prutianu, Șt., Comunicare și negociere în afaceri, Ed. Polirom, Iași, 1998.

www. manuale școlare.ro

Luca, M. R. (2006) - Comunicarea organizațională. Brașov: Ed. Infomarket.